OLTEANCA DIN ARIZONA

Un banc oltenesc: Ştiţi de ce au oltenii gâtul lung? Ca să vadă peste Carpaţi unde sunt funcţii de şefi neocupate... vine răspunsul.
Lasând glumele cu olteni la o parte, vom vedea cum oltenii noştri au ajuns departe. Nu am ales pentru acest articol, un oltean milionar sau mare magnat, ci un om simplu, o olteancă, acum cetăţean al SUA, care este foarte mulţumită de realizările ei şi de modul de viaţă american, în care s-a integrat perfect. Vom vedea cum hărnicia şi respectul te ajută să progresezi, cum prejudecăţile sunt învinse de realitate, cum marile bucurii te însoţesc în viaţă, şi ce însemnă să-ţi făureşţi o viaţă, pe care nici măcar n-ai visat-o.

Cristina Oprea s-a născut în Bucureşti din părinţi get-beget olteni, dar pe care la vârsta de 14 ani a trebuit să-i urmeze în comuna Fărcaşele, lângă Caracal în judeţul Olt, unde şi-a continuat şi studiile şi a rămas alături de ei, trăind printre olteni adevăraţi.. Aici l-a întâlnit pe Gelu, viitorul ei soţ, un vecin, care se stabilise de mai mult timp în Arizona, crescut şi educat într-o familie de oameni credincioşi, şi care a pus stăpânire pe inima Cristinei. Căsătoria a fost iminentă. S-au cununat la biserica ortodoxă din Fărcaşele, iar petrecerea a fost una de vis la restaurantul «Primavera» din Caracal.

Cristina păstrează încă amintiri frumoase de la nunta lor din 2001, anul în care, la numai o lună după atacurile asupra WTC, ateriza pe pământ american, cu inima cât un purice, stapânită de emoţie şi bucurie. Uimită de noile imagini, de tehnologia din aeroport, dar şi de indiferenţa oamenilor care par mereu preocupaţi de viaţa lor, totul i se părea Cristinei ciudat. Soarele era mai strălucitor decât în Câmpia Boianului, iar un miros deosebit persistent era ceva nou pentru ea. Şi-a văzut noul ei domiciliu, şi i-a plăcut.

Adaptarea a fost însă dificilă. Fără să cunoască engleza, fiind şi însărcinată, singură acasă, pentru că soţul lucra, măcinată de dorul de ţară, olteanca noastră cu multă energie şi ambiţie, a reuşit cu ajutorul calculatorului, al soţului şi al unor cursuri de specialitate să înveţe limba. Treptat, Cristina s-a acomodat şi acum la 10 ani, nu mai are nicio problemă aşa-zis «americană ».

După un an, Cristina a adus pe lume o fetiţă superbă pe care a botezat-o la biserica ortodoxă din Glendale-Arizona, cu numele Julia-Claudia. Mult timp s-a dedicat creşterii şi educaţiei Juliei şi încă se mai ocupă. A crescut-o şi a educat-o «în stil româno-american», pentru că «ea contează cel mai mult în familie» cum afirmă grijulie tânăra mamă.

Acum Julia-Claudia are 9 ani, este în clasa a IV-a, este cea mai buna la învăţătură din clasa ei şi este integrată programului «Gifted Student», pentru copii mai inteligenţi decât vârsta lor. Cristina este foarte mândră că fiica ei vorbeşte bine româneşte şi chiar foloseşte perfectul simplu ca în Oltenia: mâncai, făcui, spălai.etc.Julia spune că vrea să se facă profesoară sau... fotomodel. Dar până atunci învătăţura trebuie să continue pentru că fără carte... Cristina mai povesteşte cât de încântată a fost fiica ei când au vizitat ultima dată România, cât s-a bucurat de «familia cea mare» din Oltenia şi de libertatea de joacă. Au fost şi unele necazuri prilejuite de ţânţari, dar şi de lipsa unui McDonalds la Caracal.

Întrebată despre alte reuşite în viaţa ei americană, Cristina a spus: "In ordine cronologică printre reuşitele mele se numără obţinerea permisului de conducere. Ulterior am făcut nişte cursuri de limba engleză, de computere, iar când a crescut fetiţa un pic mai mare am urmat şcoala de asistente medicale, pe care am absolvit-o cu nota maximă. După şcoală am început serviciul, la un spital din apropiere şi când a venit şi prima maşină..."

Dar marea bucurie din viaţa Cristinei a fost obţinerea cetăţeniei americanane. In grupul care a depus jurământul şi a obţinut certificatul de cetăţenie a mai fost un român, preotul paroh al bisericii ortodoxe «Sf. Ioan Boterzătorul» din Glendale, Gheorghe Libotean.

Olteanca noastră din Arizona este foarte mândră şi pentru că vorbeşte fluent, scrie şi citeşte în limba spaniolă, limbă pe care nu se ruşinează să spună că a învăţat-o mai mult de la faimoasele telenovele de pe canalele TV hispanice. Consideră că acestă oportunitate este binevenită, având în vedere că viaţa ei şi a familiei se desfăşoară printre latini.

Gelu, soţul ei, era un pasionat al maşinilor sport şi al tenisului de masă, pasiuni care odată cu naşterea fetiţei lor, au cam dispărut. Cristina povesteşte cu încântare despre dragostea soţului ei pentru familie, despre eforturile pe care ei le fac împreună pentru ca familia să nu cunoscă efectele crizei americane.

Cristina şi Gelu Oprea sunt un exemplu de români, care prin muncă şi perseverentă, prin seriozitate şi dragoste, au reuşit să se integreze patriei de adopţie, să fie cu adevărat cetăţeni americani, dar care nu-şi uită şi nu-şi reneagă originea românească. Ei se simt mândri când povestesc de Oltenia, de viaţa din România, dar sunt dezamăgiţi că au constatat că şi în Arizona mai sunt români, care deşi vorbesc româneşte prin magazine, când mai aud vorbindu-se româneşte prin jur... o trec pe engleză, pentru a evita sa intre în discuţii cu nişte conaţionali oneşti. « Să le fie ruşine!», îi mustră olteanca noastră din Arizona.

Dorul de România îl simt constant, dar progresul tehnologic, internetul şi programele tv prin satelit, face ca acesta să fie oarecum diminuat. Aproape zilnic, Cristina ia legatura cu cei de acasă, le stie bucuriile şi durerile, se bucură sau suferă odată cu ei.

Acum este mult mai ocupată decât la începuturile ei americane. Deşi Gelu lucreză ca menager al unui magazin, acasă mengerul este... Cristina. Ea se ocupă de bunul mers al vieţii lor în Arizona, ea stie ce nevoi are frumoasa ei familie.

Acum ei au mulţi prieteni cu care se vizitează, merg la petreceri,onomastici, ies la picnic, în excursii la munte sau prin parcurile de distracţii, se ocupă şi de strângerea unor fonduri pentru acte de caritate prin biserica ortodoxă din Glendale. Timpul însă pare mai scurt, zilele parcă trec mai repede. Ocupaţi cu serviciul, cu traiul de zi cu zi oltenii noştri din Arizona spun "prezent" vieţii americane, trăind în ritmul ei..

Acum, la 10 ani de la sosirea în SUA, Cristina concluzionează: "au fost zile bune, dar şi zile rele... Am trecut şi prin lacrimi şi prin frică sau teamă de necunoscut, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit şi sunt fericită pentru tot ce am realizat şi sper să cresc mult mai mult şi în plan profesinal, uman şi familiar"... Aşa să fie!

Soarele parcă străluceşte acum în Arizona, la fel ca în Câmpia Boianului, iar mirosul acela ciudat de smog... parcă a dispărut.

SERGIU CIOIU 71

Domnul Sergiu Cioiu este un valoros artist şi interpret de muzica uşoară românească. Domnia sa este şi un bun prieten al municipiului Târgu Jiu pe care l-a vizitat in nenumarate rânduri, şi pentru că soţia dumnealui avea bunicii din acest frumos oraş. Sergiu Cioiu este interpretul, încă neegalat al tripticului brâncuşian, „Poarta Sărutului”, „Masa Tăcerii” şi „Coloana Fără Sfârşit”, piese compuse de unul dintre marii compozitori de muzică uşoară, Alexandru Mandy, cel care a realizat „o punte între două arte”, muzica şi sculptura, arte care nicăieri în lume nu se mai întâlnesc.
Domnul Sergiu Cioiu trăieşte acum în Canada, dar este la curent cu tot ce se întâmplă în ţară. Din păcate criza financiară s-a abatut şi asupra artei, dar mai ales asupra autorităţilor municipiului Târgu Jiu, care deşii doresc să exprime recunoştiinţă marilor artişti, pentru frumoasele piese muzicale ataşate ansamblui sculptural brâncuşian, nu gasesc nici timp, nici banii necesari.
Pentru cei care nu-l ştiu pe domnul Sergiu Cioiu, le reamintesc câteva piese. Încep acel teribil „Cântec al Vântului” ce prevestea noua dictatură de după 1975, „Glasul Tău”, un emoţionant omagiu adus marii interprete Maria Tănase sau „Primul Loc de pe Pământ” ori „Venise Vremea”... cântece care îţi rămân lipite de suflet.
Pe 7 octombrie maestrul şi-a sărbărorit cei 71 de ani frumoşi motiv pentru care, cei care şi-au amintit l-au felicitat în diferite feluri, gesturi superbe pentru un mare artist român, venite să aline dorul de Romania şi de prieteni.
Din păcate nici autorităţile culturale din Romania, nici cele administrative din municipiul Targu Jiu nu şi-au putut aduce aminte de eveniment, cu toate ca fuseseră informate prin mailuri, căci numai la noi la români se poate vedea atâta nepăsare şi dezinteres pentru cei care au făcut artă adevărată în vremuri tulburi. Toate ţările civilizate din lume îşi respectă şi îşi preţuiesc artiştii. România îi batjocoreşte, dar se face preş la picioarele vedetelor din străinătate...
Imi place să cred ca domnul Sergiu Cioiu, un bonom în felul dumnealui va observa cine şi cum îl apreciază, va şti să-i ierte pe cei care l-au uitat... în numele cărora scriu eu urarea:
LA MULŢI ANI FRUMOŞI ŞI FERICIŢI STIMATE MAESTRE!

Dreptul meu la sănătate
Sunt pacientul român care are nevoie de ajutorul statului pentru a-şi îngriji sănătatea. Ajutorul statului este esenţial. El constă în servicii de intervenţie şi salvare, în medici specialişti care să mă consulte şi să-mi stabilească diagnosticul, în farmacii care să-mi asigure medicamentele pentru tratamentul prescris. Mai constă în spitale, unde să fiu bine tratat şi ţinut sub supraveghere, în tehnică medicală performantă, într-un sistem de recuperare eficient. Pentru serviciile statului, eu pacientul român, fie că vreau fie că nu, plătesc. Prin lege contribuţia mea lunară de 5.5% din venit, intră automat în conturile unei Case de Sănătate, care are obligaţia să-mi asigure în limita posibilului sănătatea, pentru ca eu să fiu în masură să muncesc pentru binele naţional.
Din păcate inima mea, care are o patrie ce se cheamă România, este în suferinţă, când vine vorba de sănătatea naţională. Patria inimii mele este şi ea bolnavă. Sănătatea ei a fost deturnată. Sănătatea nu mai este naţională. Incompetenţa profesională, o caracteristică a guvernului condus de foarte incompetentul Emil Boc, nu este omisă nici la Ministerul Sănătăţii. Ministrii incompetenţi, de ce ar fi altfel, ce provin din UDMR au fost desemnaţi să conducă sănătatea. Fondurile provenite de la buget sunt insuficiente, iar cele în cascadă de la CNSAS (Casa Naţională de Sănătate şi Asigurări de Sănătate), nu ajung şi la mine, pacientul, ci sunt deturnate fraudulos spre interese politice şi de grup ale camarilei politice. Firme căpuşă, conduse de oameni politici sau de rude ale acestora, se hrănesc şi îmbogăţesc din banii publici, în detrimentul oamenilor suferinzi ai României. Datoriile uriaşe ale unor companii şi regii naţionale ce aparţin statului la CNSAS sunt pe cale de a fi şterse, sau prescrise şi astfel, banii cuveniţi sănătăţii românilor daţi „pe Apa Sâmbetei”.
Cu toate că sumele destinate sănătăţii naţiunii au crescut considerabil faţă de 2008, că peste 70 de spitale rurare sau orăşeneşti au fost dezafectate, a se citi desfiintate pentru că „nu erau eficiente economic (!!!)”, cum a justificat notarul Cseke Attila - fostul ministru al sănătăţii, sistemul de sănătate şi asigurări sociale este în mare suferinţă. Ministrul Cseke şi-a prezentat demisia, dar udemeriştii nu renunţă la ciolanul guvernării şi, ei care au obţinut doar 7% din voturi la ultimele alegeri, detin acum 17% din portofoliile ministeriale ale Guvernului României. Bineînţeles că noul ministru al sănătăţii, de data aceasta medic, Ritli Ladislau v-a continua programul de distrugere a sistemului de sănătate. Ameninţând cu „ieşirea de la guvernare şi suspendarea preşedintelui Băsescu”, UDMR a obţinut tot ce a cerut. A reuşit „să smulgă” CNSAS-ul din mâna lacomă a PD-L, dar precis că „serviciile medicale în folosul pacientului” nu se vor îmbunătăţi. Un lup lacom, a fost schimbat cu alt lup lacom.
Sumele destinate serviciilor medicale şi medicamentelor se acordă spitalelor, clinicillor şi farmaciilor lunar, dar se epuizează in 10 -15 zile. Eu, pacientul român, sunt trimis acasă şi rugat să revin dupa data de 1 a lunii viitoare, când vor fi fonduri, de parcă durerile care-mi provoacă suferinţă vor putea fi... reprogramate în funcţie de bugetul CNSAS.
Un exemplu grăitor de deturnare a fondurilor sănătăţii este cel al Casei Judeţene de Sănătate Iaşi, care şi-a făcut din bani publici, destinaţi sănătăţii celor care au cotizat... un post de televiziune, post foarte implicat în lupta politică (HIH-Tv).
În acest timp, la uşa mea vin fel de fel de oameni, care-i cer o contribuţie în bani, pentru care se oferă să-mi taie chitanţă, în vederea salvării vieţii, unui copil, a unui tânăr sau tânără, printr-o operaţie costisitoare care se face numai în străinătate... De ce vin oamenii aceştia la mine, un pacient? De ce organismele sanitare ale României nu se ocupă de aceste cazuri deosebite? Răspunsul este unul singur. Statul vrea doar banii mei, sănătatea mea nu contează.
Pentru că marii granguri politici îşi rezolvă problemele cu sănătatea la Viena, Bolzano, Tokyo, Tel Aviv sau Istambul, bineînteles pe bani publici, încrederea în medicii români a scăzut simţitor. Totuşi ei sunt apreciaţi în ţară şi bine plătiţi în state în care guvernele se preocupă şi de sănătatea populaţiei. Dreptul meu la sănătate, aici în ţara mea, este terfelit prin nepăsarea celor platiţi să mi-l asigure şi dezinteresul celor care trebuie să supravecheze respectarea legilor sănătăţii.
Mie, pacientul român, Guvernul Boc şi ministrul Ritli Ladislau îmi oferă doar perspectiva unui... „loc cu multă verdeaţă, unde nu e nici durere, nici suspin...” Aşa să le ajute Dumnezeu !

Poezie-protest
O poezie-protest, concepută de un ofiţer, circulă, tot de la Timişoara, sub formă de viral, pe internet. Textul este dedicat alianţei toxice PDL-UNPR-UDMR, tripleta care şi-a propus să distrugă total această ţară. Începem şi noi, ca oameni bine informaţi, să credem că indivizii ăştia sunt trădători de neam şi ţară.
Versurile, maestre:

Nu-i iertaţi!

O haită de borfaşi, mecanic colorată,
Supusă ritualic aceluiaşi consemn,
Îndepărtată crud de mamă şi de tată,
Ne-aduce existenţa în sapa lor de lemn…

În fruntea ei, dementul, o javră ordinară
Care ne-a sechestrat şi dreptul de-a vorbi,
Descreieratul care a semănat în Ţară
Doar vrajba dintre noi, în dreptul de-a muri…

Nu ne-aţi iertat niciunul, ne-aţi pângărit pe toţi,
Pe medici şi pe dascăli i-aţi răstignit borând,
Adunătură oarbă de venetici şi hoţi...
Fugiţi,spre-a nu vă prinde răbdarea explodând…

Aţi umilit Ostaşul, tăcut, dar suveran,
Artistului i-aţi pus bir până şi pe scenă,
Justiţia aţi frânt-o în râvne de maidan,
Pe nimeni n-aţi cruţat de jeg şi anatemă…

Ne mor copiii arşi, în leagăne de îngeri,
Bătrânii tac şi plâng, în rezumate seci,
Guvernul ne dictează fatalele constrângeri,
E semn că este vremea cu haita ta să pleci…

Pe poliţişti i-aţi dus mai jos de disperare,
Pe mame le-aţi distrus în fondul lor suprem,
Ai pus guvernul ţării Elenei la picioare
Şi balele oranj în cale i se-aştern…

Din lege aţi făcut cheremul poftei chioare,
Iar din legislativ, un jaf şi-o mascaradă,
Simţind pe os cuţitul, nimic nu ne mai doare
Borfaşi înveşmântaţi în straie de paradă…

Ne-aţi asmuţit pe toţi în contra tuturora
Spre a vă aduna voi, haita, tot mai strâns,
Azi au sosit, istoric, secundele şi ora
Să vă-aruncăm din jilţuri, să ne oprim din plâns…

Nu bogăţia haitei, nici luxul sau huzurul,
Nu desfătarea oarbă-a lichelelor ne doare,
Ci aroganţa lor, cinismul şi sperjurul
Jucat naţional făr` nicio remuşcare...


Nu foarte relativa noastră sărăcie
Ne judecă speranţa şi viaţa ne-o apasă,
Ci starea ei impusă, de gravă umilire,
Pe care-au strecurat-o în fiecare casă…

Pe-această-adunătură de hoţi şi de lichele
Doar disperarea noastră o va putea opri,
Să le-aruncăm cinismul în lanţuri şi zăbrele,
Stârpiţi-i fără milă, oriunde-i veţi găsi…

Nu îi iertaţi nicicum, revolta socială,
E tot ce ne-a rămas ca şansă de a fi,
Lăsaţi blândeţii voastre dreptul la răscoală
Şi răsplătiţi borfaşii cu dreptul ... de-a murii.

DE NICĂIERI, CĂTRE NICIUNDE.


În ţara numită România nu se mai vorbeşte de progres şi dezvoltare. Ce atâta progres? Ce atâta dezvoltare? Este criză spun unii, nu este nicio criza spun alţii... Este recesiune! Este criză de bani... Dar unde-s banii acestei ţări?
Magazinele sunt sufocate de produse, dar preţurile cresc continuu. Unii se vaită pe la televiziuni că nu au ce pune în farfurie copiilor, dar ei nu se mai coboară din maşinile de lux, decît să se culce. Publicitatea sufocă programele TV, iar guvernul anunţă noi măsuri de austeritate, de tăieri dictate de... preşedintele, care nu mai este al tuturor românilor, nici nu cred să fi fost vreodată, ci doar al românilor cu carnet portocaliu.
Nu se văd măsuri de austeritate decât la „amărăştenii” care-şi srâng mărunţişul în batistă pentru pâinea de a doua zi, la mamele care au fost buzunărite tâlhăreşte de indemnizaţii şi de laptele praf cuvenit sugarilor, la poliţiştii, jandarmii şi pompierii, din ministerul condus „pompieristic” de un om care, suferind de motivul crizei de idei, le-a tăiat din drepturi... Se mai văd la pensionari de toate categoriile, la personalul sanitar şi la profesori. Incompetenţa Guvernului României este citită pe feţele oamenilor de pe stradă, care ştiu că banii publici sunt prost gospodăriţi, că din ei se infrupta toată „camarila portocalie”, că tumoarea corupţiei a cuprins toate instituţiile statului, că directorii sau cei care conduc aceste instituţii sunt numiţi prin concursuri aranjate, ca apoi din salariile lor astronomice să „cotizeze la centru” adică la partidul care i-a desemnat. O mafie politico-economică are controlul în România mea, a tuturor domeniilor economice de interes şi este patronată chiar de către cei aleşi de către oamenii României să-i conducă, să-i servească şi să-i protejeze.
Alimentele, energia, carburanţii, medicamentele au preţuri peste cele din ţărille UE, pătura oamenilor cinstiţi este săracă şi înfometată. În toată acestă criză, când serviciile şi utilităţile se scumpesc „într-un ritm suspect”, viaţa românilor devine din ce în ce mai dificilă.
Privim uimiţi cum „notarul Cseke Attila” ministrul sănătăţii pune pe butuci sănătatea românilor „închizând spitalele... nerentabile”(?). Vedem cum veterinarul Kelemen Hunor, ministrul culturii române şi şef UDMR, continuă maghiarizarea numelor de străzi ale unor oraşe din Ardeal şi vrea şi o regiune, autonomă maghiară. Vedem cum cetăţeanul fără bacalaureat Funeriu, ajuns ministru al învăţământului pentru ca „a servit cauza”, luptă cu dascălii naţiunii şi le taie salariile, dar şi cum ministrul Udrea plăteşte astronomic, din bani publici „o frunză”, ca „brand de ţară” pentru turismul românesc, care privatizat 100%, nu mai aparţine statului. Statul plăteşte însă multe milioane de euro pe reclame turistice la posturi TV străine, în favoarea unor patroni şmecheri.
Vedem şi cum preşedintele României, garantul respectării Constituţiei pe care a jurat s-o respecte, o violează fără ruşine la colţ de stradă, jucându-se cu creionul roşu pe harta ţării, fără o consultare prealabilă cu... poporul.
Da, România este ţara Poporului Român, nicidecum a cetăţenilor Băsescu, Boc, Udrea, popor fără încuviinţarea căruia, „nici în glumă”, cum spunea odată „dragă Stolo”, nu ai voie să faci regionalizări şi concesii unei minorităţi, doar de dragul de a menţine la putere o alianţă de conjunctură.
Situaţia României este mai grea şi mai tensionată decât în 89. Politicieni sunt într-o permanentă cursă a îmbogăţirii rapide, instituţia „demisiei de onoare” este respinsă în stil românesc cu binecunoscutul slogan: „de ce, io-s mai prost?”
Firme fantoma, căsute poştale în paradisuri fiscale sunt locurile în care se acumulează banii României, altfel nu se poate explica de ce incasările la buget au crescut an de an, dar nu sunt bani de pensii şi salarii... Drumurile sunt „cârpite” cu zeci de milione de euro de către „băieţii deştepţi”, cotizanţi la puşculiţa portocalie, în timp ce trenurile sunt „reparate cu crengi şi bandă adezivă”.
Economia gri şi evaziunea fiscală reprezintă după spusele unor redutabili economişti, aproape 40% din PIB-ul României. Presa a dezvăluit că însăşi şeful fiscului este evazionist. Masurile impuse de guvern de creşterea TVA, a taxelor şi impozitelor fac tot mai dificile investiţiile, atât straine cât şi româneşti, investitorii preferând să-şi mute afacerilee în alte ţări. Un reputat economist mi-a explicat că România este o ţară în care prosperitatea economică nu ar trebui să lipsească, dacă statul român ar dori acest lucru. Din păcate valorile au emigrat spre „zări departe duse” contribuind la bunăstarea ţărilor de adopţie şi poate din când în când îşi aduc aminte de cei lăsaţi acasă...
Direcţia spre care se îndreaptă Romania nu este cea buna au răspuns 70% dintre cei chestionaţi într-un sondaj. Ei au raspuns că nu ştiu nici de unde s-a plecat şi nici care-i direcţia de urmat. Deci, de nicăieri către niciunde...

IEPURASUL CEL VITEAZ

Cine spune că iepuraşul este fricos şi laş? Ca este lipsit de demnitatea de a lupta cu un adversar mai perfid şi mai dotat? Că este pus pe fugă de orice adiere de vânt?

Iata că dinpotrivă... Iepuraşul este curajos, este iute în luptă şi chiar pune pe fugă perfida napârcă...

ADIO, PICA FRUNZA...

Cea mai scumpă frunză din lume este acum ironizată, putem spune scandalos, pe net.
Cât a costat? Nu mai contează... Într-o ţară în care turismul, în întreaga lui structură (100%) aparţine sectorului particular, "generosul stat" baga sute de milioane de euro în structuri care nu-şi au rostul. Patronii din turism nu investesc nimic in promovarea acestuia, dar sunt profitorii "promovarii" făcute de stat. Zeci de statiuni balneare, cu sute de active încăpute, nu se prea ştie cum, pe mâna propietarilor privaţi, sunt acum ruine. Se practica preţuri de-a dreptu' nerusinate la masă şi cazare, pentru că statul s-a angajat să aducă turişti, care să descopere "grădina din Carpaţi" nemuncită şi lăsată în paragină. Cred că odată şi odată cei vinovaţi vor achita nota de plata... Nu mai este mult!

TUPEUL

APRECIERE AMERICANA

ACEASTA POZĂ ESTE UN TRUCAJ. Nu este posibil ca preşedintele SUA Barak Obama să umble cu pantofii nepingeliţi... dar este posibil să-şi pună picioarele pe birou în timp ce vorbeşte la telefonul blackberry, obicei american desigur...

CE INSEAMNA SA AI NOROC!

Acest filmuleţ îmi întăreşte convingerea că norocul este aşa cum şi-l face omul. Cu o extraordinara tarie de acacter şi cu mult sânge rece pilotul reuşeşte să se salveze pe sine si avionul. Asta insemnă că ajutorul lui Dumnezeu este nemărginit, atunci când este vorba de viaţă şi de moarte...

FOTOGRAFIE TRASNET

DREPTUL MEU LA DEMNITATE

“Pentru a-l ucide pe ostaş, nu trebuie să-i iei viaţa, ci demnitatea”… a scris cândva un celebru scriitor italian, ilustrând pensionarea unui ofiţer, care la primirea calului, a armei şi a pălăriei, rămas fără demnitatea care i-a călăuzit viaţa militară, a constatat că viaţa nu-şi mai are rost şi… s-a împuşcat.
Cu ruşine remarcăm că începutul anului 2011, a însemnat pentru Armata României din rezervă, o mare dezonoare, un atac brutal la demnitatea ei, atac în urma căruia mai mulţi ofiţeri şi subofiţei, “au ieşit din sistem pe cale naturală”, ca sa-l cităm pe micul prim ministru - Emil Boc, oameni suferinzi care nu au putut să trecă peste groaznicul şoc provocat tocmai de cel care trebuia să aibă grijă.
Abrogarea Legii nr.164 din 2001, privind pensile militare de stat, şi punerea în aplicare, pe fugă, a Legii nr.263 privind sistemul unitar de pensii publice, au produs multă îngrijorare corpului de cadre militare aflate în rezervă şi retragere, corp ale cărui merite în societatea românească nu mai sunt deloc recunoscute de stat.
După ce au trebuit să iese mai mult forţat, din armată, pentru ca România să poată deveni membră a NATO, cadrele militare disponibilizate şi nu numai, se confruntă cu dezonoarea şi ruşinea de a se vedea la mila guvernului cu veniturile înjumătăţite şi puşi pe drumuri.
Prin promovarea nelegitimă (un vot fraudulos în Camera Deputaţilor) şi aplicarea acestei legi, de sorginte comunistă, se cultivă vrajba între corpurile armatei, între armată şi clasa pensionarilor români, considerati greşit si cu duşmănie asistaţii social, povara fondului de pensii fost militar cade acum pe Casa Natională de Pensii.
Hotărârea de Guvern, nr.735 /2010, care stabilea unele norme referitoare la modul de calculare a pensiilor “speciale”a fost anulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar cu o indiferenţă nemaîntâlnită, Guvernul României, deşi a făcut un pas înapoi, la presiunea demonstraţiilor organizate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, “amânând procesul recalculării cu un an” , a promovat în regim de urgenţă o ordonanţă, care nu schimbă decât noţiunea de “recalculare” cu cea de “revizuire”a pensiilor, fost militare de stat. Principiul după care se calculează pensile rezerviştilor fiind de fapt aceleaşi, unul aşa-zis al contributivităţii…(?)
Nu cuantumurile pensiilor militare îi interesează pe militari, ci pierderea statutului lor militar. Ei nu mai sunt purtători de grade militare, ci devin asistaţi social, care nu se vor mai bucura concomitent cu cadrele active, de creşterea cuantumului soldei de grad şi funcţie, de prevederile Statutului Cadrelor Militare, ci vor privi cu neputinţă spre acel “nepreţuit” punct de pensie.
Trebuie ştiut că acei rezervişti, care în luna ianuarie s-au trezit cu pensiile înjumătăţite în urma unui calcul sumar, făcut pe baza salariului mediu brut pe economie, sunt exact aceia care nu au avut muncă normată, nu au avut carte de muncă, sunt cei care nu au primit nimic pentru serviciul operativ de zi şi de gardă efectuat 24 de ore din 24, şi cei care au sustinut prin munca lor, pe actualii lideri politici ai României la studii gratuite, sunt cei care au dăruit libertate poporului, cei care luptat şi au construit pentru România.
Detaşate sau mutate pe santierele Economiei Naţionale, cadrele militare din rezervă şi retragere, au fost prezente acolo unde au putut ajuta şi unde i-a chemat ţara, datoria. Au fost la construcţia Palatulului Poporului, a barajelor hidrotehnice, a Transfăgărăşanului, la 250 metri sub nivelul mării în minele Anina, Petrila ori în toată Valea Jiului, şi în Bazinul Gorjului la extracţia de cărbune, pe şantierele navale unde s-a construit o puternică flotă maritimă, azi dispărută misterios, pe şantierele de construcţii locuinţe din mai toate oraşele Romaniei, dar şi în cele de irigaţii şi hidroamelioraţii precum şi pe ogoarele ţării la strânsul recoltei. Au mai participat la lichidarea urmărilor cutremurului din 1977, a catastrofalelor inundaţii din 1970 şi 1975, au stat mobilizaţi în tranşee luni de zile, în urma invaziei din august 1968 din Cehoslovacia, ori la aplicaţii şi în poligoane de trageri cu toate categoriile de armament indiferent de anotimp sau starea vremii.
Nimeni nu-şi aminteşte să fi văzut pe cetăţenii Băsescu, Boc, Berceanu, Blaga, Ekstein, Udrea şi camarila, pe aceste şantierele care au adus cu adevărat dezvoltarea şi creşterea economică Romaniei.
Oameni politici au fost văzuţi însă, vânzând Flota României, vânzând bogăţiile naturale ale ţării şi aceea valoroasă economie “necompetitivă - un morman de fiare vechi”, care azi produce zeci de miliarde de euro anual, dar în buzunarele străinilor.
Pensionarilor, fosti militari, după ce le-au fost injumătăţite pensiile, le-au rămas totuşi... “obligaţiile militare”. Armatei din Rezervă îi revine misiunea extra-statutară de acum, de a constitui unităţi şi mari unităţi la mobilizare, pentru că aşa au jurat rezerviştii militari, însă politicienii uită ceva ce nu trebuie uitat niciodată. O armată rănită în onoarea şi demnitatea ei, îşi pierde comandantul care nu i-a apărat-o. Un comandant care nu-şi apără subordonaţii, adică pe aceia care cu preţul vieţii lor trebuie să-l apere în luptă, îşi pierde definitiv şi irevocabil calitatea de... comandant.
Ion ALECSOIU

RESPECT PENTRU MILITARI

miercuri, 15 septembrie 2010


Articol aparut in revista Phonix Magazin a romaninilor din SUA.

Articolul poate fi citit şi la adresa http://www.phoenixmission.org/web/index.php?option=com_content&view=article&id=2105:respect-pentru-militari&catid=130:opinions&Itemid=380%3E



Un filmuleţ de un minut, care circulă de o o bună perioadă de timp pe internet, exprima poate cel mai bine relaţia dintre populaţie şi armată. În salonul de aşteptare al unui mare aeroport international încep să se audă aplauze. Un mic pluton de militari în ţinută de campanie tocmai intră în aeroport, pentru a se îmbarca pesemne pentru o nouă misiune. Toţi pasagerii se ridică de pe scaune şi aplaudă cu mult respect şi emoţie pe cei pe care statul american îi trimite la luptă pentru binele naţiunii. Militarii par stânjeniţi de gestul cetăţenesc sau chiar se ruşinează, dar pe undeva înteleg marea preţuire acordată de naţiunea americană.
La noi în România, lucrurile stau viceversa. Cu toate că Armata şi Biserica ocupă primele locuri în încrederea naţională, politicienii au pornit o campanie de denigrare, de sfidare şi de sacrificare a drepturilor just cuvenite militarilor, de vrajbă între pensionarii din sistemul public şi cei din rezerva armatei. Cum era şi firesc, reacţia armatei, mai ales a celei din rezervă, nu s-a lăsat aşteptată. Au apărut asociaţii şi oraganizaţii ale rezerviştilor, dar în fruntea luptei pentru apărarea drepturilor juste, legale şi constituţionale ale militarilor se remarcă Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Retragere şi în Rezervă condus de un comitet director al cărui preşedinte este reputatul om de ştiinţă, profesor-doctor în istorie, colonel (r) Mircea Dogaru (foto).

L-am întâlnit recent pe preşedintele sindicatului militarilor care mi-a dat câteva lămuriri: “În procesul de aderare la structurile euro-atlantice, armata a fost prima instituţie a statului român care a parcurs o reformă reală, reducându-şi drastic efectivele de la 320.000 de oameni în anul 1989, la 75.000 în 2007. Astfel, peste 40.000 cadre militare au fost nevoite să părăsească sistemul şi să-şi încheie cariera militară înainte de termen, în plină ascensiune profesională, în condiţiile în care statul român, prin legislatia adoptata, le asigura recunoaşterea şi răsplata muncii depuse, precum şi continuarea activităţii în alte sectoare, inclusiv cumulul salariului cu pensia.
Cu scuza gravei crize mondiale Guvernul Boc, în mod jignitor defineşte pensiile militare ca fiind “nesimţite”, comparativ cu cele ale celorlalte categorii sociale, în condiţiile în care chiar Curtea Constituţională s-a pronunţat că “pensia de serviciu pentru militari nu reprezinta un privilegiu şi este justificată legal”, iar principiul “contributivităţii” invocat până la paroxism de adepţii Legii privind sistemul unitar de pensii, este unul fals, deoarece militarii nu au avut calitatea de contribuabili. Munca lor nu a fost normată, nu au avut Carte de Muncă şi nici Contracte Colective de Muncă.
Conform noilor reglementări în domeniul pensiilor militarilor, domnul col. (r) Mircea Dogaru a mai precizat că pensia unui general – fost sef al Statului Major General va fi diminuată la aproximativ 1.650 lei (sub 500 USD), iar celelalte pensii militare se vor incadra într-o marjă de la 500 la 1.600 de lei (aproximativ 120 – 500 USD) că legile şi reglementarile privind pensiile în sistemul militar sunt aliniate armatelor NATO, dar numai ca principiu, pentru ca valoric, pensiile militarilor rezervişti români sunt cu mult sub nivelul acestora, lucru nedrept pentru cei care au construit Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Palatul Poporului în care se lefăiesc cei care doresc acum să taie aceste drepturi legitime ale militarilor rezervişti şi alte mii de obiective economice ale României. Prin măsurile luate de Guvernul Boc împotriva armatei din rezervă, dispare o categorie social-profesională se crează premizele unei grave discriminări sociale, militarii din rezervă vor fi aruncaţi în braţele sărăciei...
« In timp de nişte «nesimţiţi» vor depune cu «lacrimi de crocodil» în ochi, pe 25 octombrie, de ziua armatei, coroane de flori la monumentele Eroilor Neamului, noi, militarii din rezervă, şi vă asigur că suntem cu miile, vom depune coroane de flori la Curtea Constituţională, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, instituţii ale statului care acum sunt moarte pentru noi » a mai spus Mircea Dogaru.
Militarii României nu vor pomană, ci doar să li se respecte drepturile legal obţinute de peste 150 de ani. Diminuarea valorii pensiilor este o mare ruşine pentru un popor şi un guvern care ar trebui să-şi aplaude şi să-şi cinstească pe cei care prin jurământ şi-au dedicat viaţa apărării naţiunii, au salvat vieţi şi bunuri la calamităţile naturale, au fost şi sunt gata oricând şi în orice împrejurare să apere integritatea teritorială a României şi libertatea poporului român, când datoria îi va chema.