CU SERGIU CIOIU DESPRE MUZICA UITATĂ...

În urmă cu un an scriam în Gândacul de Colorado, articolul “Muzica uitată”, în care făceam o “punte de artă” între sculpturile monumentale ale lui Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu şi cântecele cu acelaşi titlu ale compozitorului Alexandru Mandy, interpretate minunat de actorul-interpret Sergiu Cioiu. Domnul Cioiu este un distins artist român, de mare talent, care a ales in anii ’80 libertatea şi acum locuieşte în Canada. Cântecele lui Mandy au fost premiate la vremea lor la Festivalurile de la Mamaia, şi nu au fost detronate de alte compoziţii cu aceiaşi temă, ci mai curând... uitate. Articolul a stârnit senzaţie în oraşul de pe Jiu, mai ales că autorităţile nu prea erau în temă. Propunerile ca o stradă a oraşului să poarte denumirea “Compozitor Alexandru Mandy” şi interpretului Sergiu Cioiu să-i fie acordat titlul de “Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu Jiu, au fost aduse la cunoştiinţa domnului primar Dr. Ing. Florin Cârciumaru care le-a acceptat cu multă înţelegere. Cântecul “Poarta Sărutului” poate fi ascultat şi pe net www.poartasarutului.cabanova.ro În acest an maestrul interpret Sergiu Cioiu implineste 70 de ani şi îşi doreşte mult un turneu de concerte în ţara în care s-a născut. Să sperăm că dorinţa sa va fi una realizabilă. Să-i dăm cuvântul domnului Sergiu Cioiu. “România a fost şi este un teren al folclorului, iar românul rezonează la acest filon mioritic sau teluric care îl caracterizează, ce este original şi legat de aerul pe care-l respiră, de pământul pe care calcă şi joacă. Aproape toate cântecele de singurătate, doinele, baladele, chiuitura, cântecele de voie bună sau de petrecere, cele de jale, de dor, de ocnă, de cătănie, sunt ceea ce are mai pur şi mai aproape de suflet poporul nostru. În ceea ce priveşte muzica uşoară, muzica pop, jazul, cântecul dansant, sansonul sau cântecul poetic, e ştiut că anumite culturi au, nu numai nostalgie dar şi respect pentru ceea ce a marcat o anumită epocă în acest domeniu, atât de efemer, supus modelor şi, totodată, demodării. Nu este mai puţin adevărat că România nu a avut o industrie dezvoltată a discului şi că nici limba nu a permis o circulaţie mai largă a cântecelor din zona muzicii uşoare. Noi am importat, mai degrabă, mode şi şlagăre din circuitul mondial. Am fost influenţaţi de muzica americană, între cele două razboaie mondiale, de cea frantuzească, italienească, de tangourile în stil argentinian şi chiar de romanţa rusească. Acum avem influenţe turco-arabe şi importăm cu succes stilul "dance/disco", hip-hop, rap, şi tot ce se vehiculează, mai ales, pe continentul american. De altfel, majoritatea tinerilor au ales să cânte în engleză, tocmai, pentru că au impresia că astfel vor putea să se afirme şi pe plan internaţional. Fenomenul este răspândit în mai toate ţările a căror limbă nu este internaţională. Toate acestea nu scuză, însă, lipsa de atenţie pentru ceea ce rămâne original şi nedemodabil în acest domeniu, mai puţin privilegiat, tocmai din lipsa unei industrii şi a unor profesionişti în materie de, ceea ce, acum numim, showbusiness. Într-adevăr această ocupaţie a început să capete importanţă şi la noi, dar ea se referă la tot ce pare a fi pe gustul unui public minor, superficializat şi format de cei care difuzează cu prioritate, aproape în permanenţă, unul şi acelaşi sunet, mai bine zis, un sound, ca să priceapă toata lumea... acesta este motivul pentru care este greu de readus în prezent cântece cărora le-aţi spus atât de frumos, muzica uitată. Muzică uitată sunt şi romanţele cântate cu atâta har de Ioana Radu, Mia Braia şi Dorel Livianu. Uitate au fost o vreme şi tangourile interbelice cântate de un Zavaidoc, Cristian Vasile, Petre Alexandru, Titi Botez, Jean Moscopol. Uitate sunt şi cântecele, interpretate altădată cu mare succes, de Dorina Draghici şi Nicu Stoenescu. Şi uitate vor fi toate cântecele care nu se difuzează din cauza unor manipulatori de gust şi de opinie, care joacă azi rolul de difuzori ai unor posturi private de radio şi televiziune şi, care nu includ în grila lor decât ce consideră ei că este pe gustul publicului. E o mare greşeală, întrucât gustul publicului poate fi mai variat şi mai elastic, dar dacă îl îndopi pe ascultător numai cu ce ţi se pare ţie, difuzor, că este la modă, nu faci decât să otrăveşti urechile şi sufletul ascultătorilor care, în mod reflex, ascultă ceea ce li se oferă, nu ceea ce vor. Desigur, Electrecord, mai scoate în ediţii mici, dar salutare, cântece de pahar cu Gică Petrescu, Ion Luican, romanţe şi tangouri cu Constantin Florescu, piese tra­diţionale cu Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, sau parfum de romanţă cu Alexandru Arşinel, etc., etc. Important este însă ce se ascultă, ce se difuzeză şi ce rămâne din toate aceste încercări... Este foarte important şi adesea e răsplătită acţiunea de menţinere în atenţia publicului a unui cântăreţ sau a unui fenomen artistic de tipul legendelor, cum e cazul unui Elvis Presley. În ceea ce mă priveste, am fost cucerit de cântecul poetic, de ideea ce poate fi desprinsă dintr-un text, de aşa zisul cântec poetic. Am avut şi am consideraţie pentru poezie. Am muzicalizat poeme de Romulus Vulpescu, Marin Sores­cu, Miron Radu Paras­chivescu, Ioana Diaconescu, Adrian Pău­nescu. Spun versuri din poezia românească şi universală şi am în proiect un album intitulat “Arca Necuvintelor” pe versurile lui Nichita Stănescu şi unul cu “Cânticele ţigăneşti” de MRP. Din păcate, absenţa mea de pe firmamentul românesc nu mi-a dat posibilitatea să scot discuri noi sau să stau în atenţia publicului printr-o prezenţă a turneelor cu recitaluri sau cu spectacole. Artistul trebuie să aibe grijă să fie mereu în actua­litate, iar ceea ce face Gândacul de Colorado pentru artă şi artişti în general este demn de toată lauda. Felicitări pentru numărul jubi­liar 100! La mai multe ...mii! Sergiu Cioiu

LUMINA DRUMULUI ÎN VIAŢĂ Au trecut 46 de ani de când cu emoţie nedefinită eram toţi absolvenţi de liceu şi ne pregăteam pentru marea confruntare cu viaţa, confruntare ce ne scotea în cale cele mai teribile obstacole. Sărăcia a fost unul dintre acestea, urmat de dorinţele şi aspiraţiile noastre, care de multe ori nu erau aceleaşi cu ale părinţilor noştri. Eram tineri, frumoşi, plini de energie, dar vremurile erau greu de înfruntat, căci majoritatea dintre noi, eram fii de muncitori şi de tărani, aşa cum se spunea pe atunci şi aşa cum cu mândrie o spunem şi azi. Rostul absolvirii liceului, atunci ca şi acum, era acela de a răzbate în viaţă, urmând lumina aprinsă cu flacăra educaţiei de părinţii şi dascălii nostri, pentru a vedea noi mai bine urcuşurile şi greutăţile vieţii, pentru a răzbi acolo unde ei nici nu visaseră Erau vremuri grele, dar frumoase, pentru că eram tineri şi grijile vieţii nu ne împovărau, grjile noastre primordiale fiind trecere examenului de bacalaureat şi asaltul citadelei universitare sau a scolilor postliceale, visători la frumoasa viaţă studenţească ce avea să vină. Mă simt încovoiat privind în urmă un tablou, care acum mi se pare fascinant. Timpul parcă s-a curbat de invazia amintirilor, de galopul evenimentelor, şi vesele şi triste, de uitare şi nepăsare de multe ori, întrebându-mă fără încetare, ca într-un cântec al tinereţii, Doamne! Când au trecut atâţea ani, Atâţea ani nenumăraţi? În colbul vremurilor duşi Şi-n părul nostru adunaţi? Unde sunt vremurile când cu noaptea-n cap, stăteam la cozi teribile la cinematograf, să vedem filme de neuitat, adevăratele capodopere ale cinematografiei? Unde sunt vremurile când tineri şi îndragostiţi, umpleam Grădina Publică, dar nu ne sărutam în văzul tuturor, cum o fac tinerii de azi? Unde sunt vremurile când ca liceeni ne scoteam şapca atunci când salutam pe doamnele şi pe domnii profesori? Când eram chiar mândri să oferim locul în autobuz sau tren unor oameni cu părul alb sau când ascultam emisiunea radio Melodia preferată şi numele unora dintre noi erau citite la radio? Ce frumos era când în parc răsunau în megafoane cântecele populare sau de muzică uşoară românească, iar în chioşcul famafarei, famfara chiar cânta: trecea famfara militară, în frunte cu-n tambur major... „Tempi passati”, cum ar spune italianul. Anul 67, anul absolvirii, a fost unul care ne-a umplut sufletele cu satisfacţia reuşitei. Mulţi dintre absolvenţi au intrat din prima, cum se zice, la facultăţi prestigioase, alţii sugrumaţi de sărăcie sau alte lipsuri şi-au încercat şansele în anii următori, iar unii s-au încadrat în muncă pentru că aşa şi-au dorit, ori au abandonat ideea continuării studiilor. Băieţii au plecat în serviciul militar, iar unele fete s-au căsătorit şi-au întemeiat familii. Aşa a fost luminat drumul lor în viaţă. Am fost o generaţie încercată, destinată să pună umărul şi să clădească. Am avut norocul ca dascăli eminenţi să se ocupe de educaţia noastră, fără internet şi aparatură digitală. Noi am deprins învăţătura din ce ne-au dat ei, fapt pentru care trebuie să le păstrăm o recunoştiinţă fără egal... Noi a trebuit să făurim pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Sacrificiile au fost mari şi nu ştiu pe nimeni care să se fi trezit peste noapte, realizat. Am ştiut să învingem suferinţa, să strângem din dinţi şi să muncim uneori până la epuizare, pentru că aşa ne-au luminat drumul, cei care s-au ocupat de educaţia noastră.Sunt mândru de realizările generaţiei mele şi aduc un pios omagiu dascălilor noştri, cei care au aprins lumina învăţăturii pentru noi, generaţia 67, ultima promoţie de liceu cu 11 ani. Răscrucea drumurilor vieţii ne-a risipit în toată ţara, iar pe unii colegi, din diverse motive şi pe alte meridiane. Este regretabil că am uitat unii de alţii, că nu mai tinem legătura, că nu mai ştim nimic de mulţi colegi şi din păcate, ne-au rămas doar vagi amitiri, gata şi acestea să fie date uitării. Copleşit de amintiri şi de indatorare m-am întrebat mereu ce pot face şi eu pentru colegii mei de promoţie şi am hotărât să construiesc două site-uri pentru cele două licee din oraş. Astfel cei care au absolvit la Liceul nr.2 (aşa se chema atunci) se regăsesc pe site-ul www.promotia67.cabanova.ro , iar absolvenţii de la Liceul nr.1 (Tudor Vladimirescu), pe site-ul www.promotia67.cabanova.com . Sunt site-uri modeste, dar care reprezintă un reper pentru întâlnirile noastre viitoare, deoarece acolo gasim date şi informaţii despre profesorii nostri, despre colegii noştri, despre evenimente, despre noi, pe care ne străduim să le ţinem actuale. Găsim de asemenea cataloagele promoţiei, dar şi pe neuitaţii noştri profesori. Muzica de însoţire este una care ne bucură şi ne trezeşte amintiri. Dragi colegi! Accesaţi aceste site-uri şi bucuraţi-vă de amintirile tinereţii noastre! Când organizăm revederi, marea majoritate a promoţiei lipseşte. Sunt colegi care cu adevărat sunt prinşi în ocupaţii cu totul speciale, ori nu ştiu, dar nu putem să nu ne mirăm că cei mai mulţi lipsesc... nemotivat. Un total dezinteres pentru cei pe care odată i-ai iubit, colegii care-ţi suflau la fizică sau de la care copiai la extemporal, cu care împărteai pachetul, nu mai prezintă interes, dacă ei se duc la revederea de 46

de ani. Prea puţini se mai deranjază într-o însorită zi de vara să piardă câteva ore şi să asculte catalogul. Unii au renunţat să mai participe deranjaţi de aroganţa şi ifoselor altora, care uită că revederea este un moment al absolvirii, moment în care toţi suntem colegi şi ne vorbim ca atunci, în iunie 1967. Alţii poate se ruşinează că nu au făcut mai mult, că nu au câştigat titluri şi onoruri, dar ăsta a fost drumul lor în viaţă, drum în care au contat de multe ori şansa şi norocul şi de care trebuie să se bucure căci noi, tinerii din 67, în majoritate suntem azi pensionari şi în cursa vieţii acum ne îndreptăm spre finiş. Acum este parcă prea târziu pentru a face mai multe. Cei care ne-au luminat drumul în viaţă au plecat. Au plecat pe marele drum al eternităţii. Mai toţi părinţii şi profesorii noştri, cei care au ţinut aprinsă făclia educaţiei noastre nu mai sunt. Noi la rândul nostru am preluat lumina să o dăm mai departe fiilor şi nepoţilor noştri, care la rândul lor o vor transmite mai departe urmaşilor, care or să poarte cu mândrie lumina drumului în viaţă... LA BUNĂ ŞI FRUMOASĂ REVEDERE !

ROMÂNIA, STAT DE DREPT? De Ion ALECSOIU Zilnic “politichia” românească este împănată cu expresii de genul; să apărăm valorile statului de drept, să construim sau să reconstruim instituţiile statului de drept, să modernizăm, să apărăm statul de drept etc., iar oamenii de rând se întrebă: care stat de drept? Cel care taie pensii şi salarii? Cel care îţi majorează prin TVA preţul oricărui produs necesar vieţii şi nu numai, cu 24%? Cel care a desfiinţat peste 70 de spitale şi a alungat personalul medical spre alte state? Cel care a distrus educaţia, cercetarea, cultura? Cel în care serviciile secrete practică o deşănţată urmărire a telefoanelor cetăţenilor? Cel în care sărăcia a ajuns la 40%? Cel care este gata să vândă pe nimic mafiei transnaţionale resursele minerale, otrăvind mediul înconjurtor cu cianuri? Cel în care un banal proces în justiţie durează uneori şi ani de zile?.Cel în care se fură digurile şi parazăpezile, fără discernământul analizei unor viitoare catastrofe? Cel în care anual “dispar” procente importante din PIB.? Cel care distribuie cele mai mari fonduri pentru transporturi şi infrastructura de transport, dar nu avem nici una nici alta? Cel cu cea mai mare rată a evaziunii fiscale din Europa? Cel în care votul popular şi suveranitatea sunt jucate în picioare de 6 oameni care se numesc judecători la Curtea Constituţională? Sunt întrebări la care românul de rând nu-şi poate da un răspuns lămuritor. Statul de drept este de fapt acela care este capabil în primul rând să asigure “un nivel de trai decent” cetăţenilor săi, cel în care dispar discriminările, nepotismul, şarlatania politică, jaful naţional. Cel în care oamenii se îmbogăţesc prin muncă cinstită, cel care-şi premiază valorile şi le aşează pe locuri meritate, cel care promovează legi drepte, cel capabil să se apere prin buna organizare, încadrare şi desfăşurare a instituţiilor sale. Ori peste tot în aceste principii şi-au făcut loc cavernele hoţiei, a îmbogăţirii rapide din banul public şi a lăcomiei, caverne care s-au umplut cu tumoarea corupţiei, care creşte periculos, continuu şi necontrolat. Ultimele alegeri au fost zdrobitor câştigate de o alianţă constituită tocmai pentru a tempera subordonarea instituţiilor statului în mâna unei singure persoane, persoană care deşi demisă la un referendum naţional, s-a întors la putere, la masa verde, adică exact aşa cum spunea că “nu” va face. A avut însă şi sprijinul “politic” ale uneia din instituţiile statului, care depăşindu-şi preogativele constituţionale, a hotărât, prin abuz în numele unui parlament submediocru calitativ. Ura populară împotriva “demisului” a adus la putere alianţa USL, tocmai pe promisiunea făcută electoratului nemulţumit, că va scăpa ţara de “guvernarea portocalie şi de preşedintele jucător”, simboluri nefericite al decăderii statului de drept. Tot mai mulţi oameni se întreabă dacă nu cumva o haită de lupi sătulă şi lacomă, a fost înlocuită de alta mult mai numeroasă şi mai... flămândă, sau dacă votul lor va aduce tuturor cetăţenilor României acel trai decent, înscris în Constituţie... Încercarea de aducere la guvernare a UDMR, numirea naşului copiilor premierului ca vicepremier şi un acord făcut în secret între “demisul naţional” şi premierul României, ne întăresc nouă celor mulţi convingerea că proverbul românesc “corb la corb nu-şi scoate ochii” este mai valabil ca oricând, că românii au mai fost păcăliţi odată, că atât unii cât şi ceilalţi sunt nişte marionete în mâna “marilor licurici”, că suveranitatea poporului deşi înscrisă Constituţie este cedată acestora, că sclavul trebuie să rămână sclav şi stapânul, stăpân, chiar dacă Victor Ponta a anuţat “sfârşitul lumii lui Băsescu, începând cu 21 decembrie". Rămâne să vedem în ce constau reformele statului de drept promis de Victor Ponta şi să ne mulţumim cu gândul că... totuşi trăim. Cum? Mai contează? Să sperăm că sărbătorile de iarnă ne vor face să înţelegem mai bine statul de drept, că noi în noul an vom fi mai buni şi mai împliniţi. LA MULŢI ANI!

Duminică 7 octombrie a fost o minunată zi de toamnă. Vremea însorită, deosebit de caldă a scos din case sute de localnici care şi-au găsit în Parcul Central al oraşului Târgu Jiu, un binemeritat loc de recreere şi de odihnă. Programul de evenimente culturale gorjene al Şcolii Populare de Arte din Târgu Jiu susţinut de ziarul românilor de pretutindeni, Gândacul de Colorado, a cuprins şi relansarea cântecului “Poarta Sărutului”, muzica şi versuri Alexandru Mandy, interpretare Sergiu Cioiu, cântec ce a răsunat în Parcul Brâncuşi, împreună şi cu alte melodii ale aceluiaşi compozitor, spre deliciul asistenţei, ieşite la promenadă. Evenimentul a avut loc chiar la Poarta Sărutului prin grija deosebită a domnului profesor Viorel Gârbaciu, directorul Scolii populare de Arte. Scris în 1970, cântecul a fost un succes al timpului, alături de celelalte compoziţii ale aceluişi tandem, compozitor-interpret Mandy-Cioiu, Masa Tăcerii şi Coloana Înfinitului, dar care şi ele din păcate, au luat calea uitării. Domnul Viorel Gârbaciu (foto) a menţionat ca aceste melodii au valoare patrimonială şi este de neconceput ca ele să se piardă în negura uitării, aşa cum s-a întâmplat cu alte mii de cântece din muzica uşoară a românilor. Pentru că sunt dedicate monumentelor de la Târgu Jiu, cu atât mai mult trebuie păstrate mereu, aproape de sufletul gorjenilor. Trebuie ţinute în atenţia publicului gorjean, pentru că generaţiile tinere nu le cunosc. Muzica lor este înăţătoare, iar versurile minunate evocă legende de dragoste şi multă melancolie, ce vin şi susţin măreţia operelor brâncuşiene. Vorbitorul a mai spus că oraşul are nevoie de creaţiile lui Mandy şi a urat un sincer la mulţi ani îndrăgitului interpret Sergiu Cioiu, cu prilejul zilei de 7 octombrie ziua sa de naştere, pe care a propus-o ca “Zi a Porţii Sărutului”. Prin melodiile sale, dedicate monumentelor din Târgu Jiu, Mandy a făcut “o punte” între două arte, sculptura şi muzica, arte care nicăieri în lume nu se mai întâlnesc. Din păcate aproape de loc exploatată legătura dintre cântec şi monument se pierde încet-încet. S-a mai spus că de 3 ani există la Primăria din Târgu Jiu, propunerea ca o stradă a oraşului să poarte denumirea “Compozitor Alexandru Mandy”, iar interpretului acestor melodii, domnul Sergiu Cioiu să-i fie decernat de catre Consiliul Municipal Târgu Jiu, titlul de “cetăţean de onoare”, propunere care nu a fost incă supusă dezbaterii, recunoştiinţa autorităţilor locale faţă de marii artişti, fiind amânată. Cetăţenii oraşului ştiu că un mare oraş italian, Verona, datorită tragediei shakesperiene “Romeo şi Julieta”, aduce municipalităţii un miliard de euro anual, de la turiştii veniţi să viziteze un balcon medieval şi un mormânt... “presupuse” ale Julietei. Municipiul Târgu Jiu are mai mult, dar situaţia turismului nu este una bună. S-a mai menţionat şi faptul că acest eveniment este şi un omagiu adus compăzitorului Alexandru Mandy, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 7 ani. Doamna Adina Andriţoiu, director al Centrului Cultural Brâncuşi a evocat personalitatea marelui Brâncuşi, a apreciat melodiile şi a promis o implicare totală în viaţa culturală gorjeană, pentru binele tinerei generaţii apreciind iniţiativa Şcolii Populare de Arte şi a ziarului Găndacul de Colorado. A fost o duminică încărcată de muzica şi poezia neuitatului Mandy, a fost o plăcere să fiu în parc la acest eveniment cultural minunat a spus doamna Elisabeta Gâlcescu, o talentată poetă gorjeană. În final toată lumea a fost de acord să adreseze urări de fericire şi sănătate îndrăgitului interpret Sergiu Cioiu şi un călduros: La mulţi ani!

DUREREA ONOAREI RĂNITE

DUREREA ONOAREI RĂNITE

Cuvântul onoare defineşte poate cel mai mare pachet lingvistic destinat calităţilor umane. Integritate morală, probitate, demnitate, cinste, reputatie, onestitate, faimă, mândrie, preţuire, consideraţie, respect, stimă şi nu în ultimul rând cea de patrioţism, calităţi care definesc un nepreţuit caracter uman. Un om de onoare este un om cu principii sănătoase asupra idealurilor vieţii, preţuit de societate, a cărui politeţe şi respect pentru ceilalţi membrii ai comunităţii este stimată şi respectată de aceştia., al cărui cuvânt nu poate fi pus niciodată sub semnul îndoielii. Armata României este instituţia în care românii au cea mai mare încredere, alături de biserica tradiţională pentru că poporul ştie că acestea îl apără, că sunt compuse din oameni de onoare. Ca un trăitor într-un mediu strict, unde onoarea este un principiu, nu m-am dezis vreodată de ea devenită sacră în viaţa mea, nu am renunţat la pricipiile care mi-au luminat drumul în viaţa militară unde am slujit trei decenii cu mândrie şi cu satifacţia misiunii îndeplinite şi de unde am plecat oarecum muţumit de realizările mele. Militarii ştiu întotdeauna că onoarea lor este apărată de lege, de comandant şi camarazi, că principiile vieţii militare sunt călăuzite de un cod al onoarei militare de comportarea şi devotamentul lor ca apărători al patriei, care deseori în condiţiile luptei, merg până la sacrificiul suprem. Jurământul de credinţă depus de militari este sacru şi pentru nerespectarea lui, militarii răspund în faţa unei justiţii mult mai severe. Dar iată, uneori se întâmplă ca onoarea forţelor armate române să fie rănită, de însuşi comandantul zis “suprem”, cel care a jurat în faţa Parlamentului României “să-şi daruiescă toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respecte Constituţia şi legile ţării, să apere democraţia, drepturile şi libertătile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”, şi a minţit. Propăşirea materială şi spirituală s-a transformat în prăbuşire în sărăcie şi abandon şcolar. Respectul Constituţiei a lipsit cu desăvârşire. Cum să respecţi ceva ce vrei să schimbi? Democraţia, drepturile şi libertăţile fundamntale au fost încălcate mai ceva ca-n vremea dictaturii comuniste. Telefoane ascultate, dosare politice, oameni târâţi prin tribunale de o justiţie partizană, care la rândul ei, a fost desemnată pe criterii politice.. Un lucru foarte grav este faptul că Preşedintele Consiliului Suprem de Apărare şi comandant al forţelor armate este un inverşunat duşman al suveranităţii naţionale, a dreptului suveran al poporului român de a decide asupra viitorului său. Măsurile luate de a cumpăra pentru dotarea armatei avioane second-hand, avansările politice şi ilegale în grade militare de ofiţeri superiori şi generali a peste 2.700 de inşi din camarilla politică, oameni care, în mai toate cazurile, nu au nimic comun cu armata, care nu au transpirat o secundă pe câmpurile de instrucţie, în poligoane sau în servicii interminabile de pază, gardă şi ordine, îl descalifică pe comandant şi ranesc onoarea unei armate aflate acum la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare. Sesizată de încălcările repetate ale Constituţiei, majoritatea parlamentară a votat suspendarea preşedintelui României şi comandant al forţelor armate, iar la Referendumul Naţional din 29 iulie poporul roman, suveran, cu o majoritate zdrobitoare, 87,53% adică peste 7,4 miloane de români, a votat pentru demiterea preşedintelui. Dar… Pentru că suveranitatea poporului român a fost cedată UE, pentru că 6 membri ai Curţii Constituţionale au încălcat flagrant Constituţia şi art.10 din Legea 3/2000, privind referendumul, comandantul lipsit de onoare a rămas în fruntea unei oştiri care-l detestă, lucru ce nu ar fi fost posibil în nicio altă ţară membră UE. Armata este în slujba poporului, iar poporul nu i-a mai încredinţat comanda demisului, pentru că… cel care spunea că este un mare democrat, care “dacă nu va avea un singur vot mai mult decât cei care au votat pentru demitere, nu se va întoarce ca un laş la masa verde”. Şi totuşi… s-a întors. Ilegitim, dovedind că nu dă doi bani pe ce votează poporul, pe ce spune legea. Un om de onoare ar fi procedat ca preşedintele Nixon în celebrul caz Watergate. Prin demisia sa Nixon a arătat lumii că este un mare preşedinte ce a demisionat pentru onoarea SUA. Comandantul ilegitim al Armatei României a rănit grav onoarea acesteia, a umilit-o şi a minţit-o repetat prin fapte ilegale făcute în numele prerogativei funcţiei de comandant. Comandantul care nu-şi iubeşte subordonaţii, nu poate săvârşi actul de comandă. Cel al cărui nume nu mai vreau să-l pronunţ, nu iubeşte pe nimeni, cum spunea regretatul actor Emil Hossu. Durerea poporului roman este resimţită de armata naţională, dezonorată de un asemenea comandant. Însetat de putere şi de averi pentru sine, pentru familie, dar şi pentru o camarilla politică numeroasă, acesta a creat un precedent foarte grav în viaţa politică şi în cea a Armatei României, care nu a fost comandată niciodată de un preşedinte, demis de facto de popor. Acum la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare, îndurerată şi cu onoarea rănită, brava armată română ţine totuşi fruntea sus. LA MULŢI ANI!

LA VREMURI NOI, TOT... EI!

Alegerile locale, dar şi cele parlamentare se apropie anuţând că noi românii din ţară am rămas tributari bunului şimţ şi votăm “ca la carte” ce ni se oferă. Acum se conturează listele politice pentru consilierii locali şi judeţeni, pentru primari şi consilii locale şi judeţene, partidele, unele cu mare influenţă la electorat, ne servesc “să alegem” ce vor ele, nu ce vrem noi. Într-o democraţie, cum pretindem că suntem, oamenii cetăţii îşi cunosc valorile şi le promovează prin vot, numai că la noi sistemul de vot este unul defectuos. De ce este defectuos? Pentru că aşa l-au vrut unii, direct interesaţi ca România să nu fie scăpată din ghearele vechilor structuri comunisto-securiste, adică perpetuarea la conducerea structurilor locale, a foştilor activişi ai PCR şi foştilor securişi, a fiilor acestora, ginerilor, nurorilor, nepoţilor şi strănepoţilor... ca într-o uriaşă pânză de păianjen otrăvitor, greu de suportat şi foarte greu de rupt. Ne iluzionăm cu ideea că în România a avut loc o revoluţie, că revoluţia înseamnă schimbare de regim, de mentalitate, de ideologii, etc., dar poporul, catalogat cândva “stupid people” de un “înţelept al comunismului feroce”, care ştia el ce spune şi de ce spune, votează mânat de foame şi sărăcie pe cei care “îl miluiesc” în ajunul alegerilor, cu o pungă cu alimente sau alte daruri considerate pe drept, “mită electorală”. Campania electorală din acest an va cunoaşte cea mai amplă desfăşurare de forţe... băneşti. Cine are cei mai mulţi bani va câştiga puterea administrativă şi va putea, ca la alegerile din toamnă, să-şi impună... oamenii desemnaţi tot de puterea banilor, pentru Parlamentul României şi implicit pentru noul guvern. România mea este o ţară minunată, dar de 22 de ani, i se fură tot. Peisajele ei montane, care odată rivalizau cu cele ale Elveţiei sau Austriei, acum defrişate de mii de hectare de pădure au devenit anoste pentru ochiul turistului avizat, litoralul este murdar şi părăsit, delta este plină de braconieri, românii sunt harnici şi ospitalieri, dar din păcate ţara nu are conducători. Are autostrăzi şi şosele insuficiente, iar calea ferată, odată printre cele mai performante din Europa, se năruieşte. Transportul este scump, trenurile circulă mai greu ca la începutul secolului trecut, iar conceptul de “modernizarea României”, concept cu care Traian Băsescu a câştigat ultimele alegeri prezidenţiale, se dovedeşte vorbă-n vânt. Dacă regionalizarea României, la fel ca-n anii ’50, închiderea de şcoli şi spitale, vinderea rezervelor de aur, cupru şi alte metale neferoase pe nimic sau infiinţarea de facultăţi în limba maghiară, însemnă modernizarea statului, atunci vine vorba lui Brucan şi ne merităm eticheta de... “stupid people”. Modernizarea României însemnă curăţirea ei de hoţie, purificarea ei de toată mizeria politică, de cea birocratică, de cea morală, înseamnă lustraţie pentru fostele structuri comunisto-securiste şi un nivel mai ridicat de trai pentru românul de rând. Din păcate nici viitorii deţinători ai puterii nu sunt îngeri. Şi de la aceştia trebuie să ne aşteptăm ca viaţa românilor să fie grea, atâta timp cât nu va fi oprit “jaful banulu public”; evaziunea fiscală, contrabanda, munca la negru, migraţia forţei de muncă, şi nu vor fi luate măsurile cele mai dure împotriva corupţiei, care asemenea unei tumori canceroase a cuprins aproape tot aparatul administraţiei publice. Românii văd în cei care vin o haită de lupi flămânzi, care-i va alunga de la bucate pe cei sătui şi lacomi, dar a căror apucături nu diferă de cele ale precedenţilor, căci “lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba”. Să nu uităm guvernarea Năstase, când pensionarii şi săracii au dus-o foarte greu, când privatizări şi vânzări dezastruase pentru economie au dus România pe marginea prăpastiei, iar coaliţia PD-L, UDMR, UNPR ... au împins-o. Patriotismul oamenilor politici români este greu de dovedit. Investitorii străini, buni analişti ai fenomenului economic, nu se mai înghesuie să facă investiţii. Forţa de muncă, altădată una din cele mai calificate şi atrăgătoare, datorită proastei conduceri a învăţământului şi educaţiei, este acum descalificată şi neinteresantă. Uniunea Social Liberală, alianţă de conjunctură anti PD-L şi anti Băsescu va câştiga viitoarele alegeri, dar problema viitorului României este unul incert, fapt pentru care tot românul crede că la vremuri noi vom fi conduşi, tot de... ei.

Au trecut 33 de ani de la nunta noastră. Doamne! Parcă a fost ieri! Cum de-am uitat de necazurile de pe vremea aceea? De greutăţile şi de toate şicanele vieţii? Mă bucur că ne-am păstrat demnitatea şi putem privi în ochi pe oricine!
Copii noştrii au crescut frumos, şi-au făurit drumul lor în viaţă cu pasiune, cu respect, cu demnitate. Suntem mândri de ei şi de ce vor face... Am încetat să-i mai măsor an de an, de sărbători, pe tocul uşii, să văd cât au mai crascut, acum vreau şi aştept să-mi măsor... nepoţii. DUMNEZEU SĂ NE AJUTE TUTUROR!