UN PROFESOR DE ISTORIE SÂRB ÎI PUNE LA PUNCT PE EXTREMIȘTII UNGURI, PENTRU CĂ NOUĂ NE ESTE RUȘINE S-O FACEM!

Pe fondul tensiunilor româno-maghiare din Transilvania cauzate de pretenţiile politicienilor de etnie maghiară la autonomie teritorială, modificarea articolului 1 din Constituţia României care prevede că ţara noastră este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, dar şi în lipsa unei reacţii ferme a autorităţilor din România, un profesor sârb de istorie din Voivodina, aflat în vizită în ţara noastră la sfârşitul anului trecut, a trimis unei publicaţii o reacţie pe marginea subiectului pe care autorităţile publice fac tot posibilul să-l ocolească. Profesorul sârb Miodrag Stanojevic explică, cu argumente istorice şi sociologice, motivul pentru care extremiştilor maghiari nu ar trebui să li se permită revendicări revizioniste în România. Acesta descrie relaţia pe care maghiarii şi vlahii au avut-o de-a lungul secolelor, amintind episoade dureroase din istoria ungurimii, cum ar fi tendinţa de a-şi jefui vecinii şi faptul că personalităţile istorice proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri. “Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de istorie în Novi Sad. Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi a familiei sale. Menţionez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs. Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen: – fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu), autorităţile române ignorând acest gest. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă: – un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos- un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)- un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani. Acelaşi scenariu: – ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie. Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern. De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina? Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit. Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare. Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România. Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere: – în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei – în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic). Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955. – Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa. Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei. În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi). De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX? Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom. – Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană. – După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699). – În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie. – În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie. – În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România. Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat). – În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941. În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta. Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una. Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.” Scrisoarea istoricului Miodrag Stanojevic a fost publicată integral de Gazeta de nord-vest, ca răspuns la un articol intitulat “Afront adus românilor pe bani europeni”.

VADIM, TEXTE MEMORABILE... 1994

MOTTO: „Pieirea ta prin tine, Israel!” BIBLIA Într-o blestemată zi de vineri, călare pe un măgar cu ochi de pucioasă fosforescentă, în sfînta cetate a Ierusalimului şi-a făcut intrarea însăşi Întunecimea Sa, Satana. Nu ştiu cum se face, dar mai toate tragediile se petrec vinerea. Într-o vineri a fost crucificat Iisus, agonizînd 6 ceasuri, de la 9 dimineaţa pînă la 3 după-amiaza. Cutremurul din 4 martie 1977, de la Bucureşti, cu cei 1.500 morţi pe care îi comemorăm în aceste zile, a avut loc, de asemenea, într-o vineri. Demolarea Bisericii Sfînta Vineri, în iunie 1987, s-a produs tot într-o vineri - în pofida alarmei pe care am tras-o împreună cu alţi 10 artişti ai ţării. Sinuciderea generalului Vasile Milea şi toată nebunia anarhică ce a urmat au avut loc tot într-o vineri, 22 decembrie 1989, zi pe care nişte diletanţi zgomotoşi s-au şi grăbit să o decreteze drept cea mai importantă dată a Istoriei Naţionale, cu mult peste 1 Decembrie 1918 (?!). Exemplele pot continua. Probabil că există o magie neagră a acestei zile. Iată că tot o vinere funerară s-a consumat pe Planetă săptămîna trecută. E vorba de un măcel fără precedent, cel puţin în acest Secol XX. Nu trebuie să fac vreun efort special pentru a-mi păstra obiectivitatea, ajunge să deschid Biblia şi orice pornire spre părtinire e reprimată de lumina Cărţii Sfinte. În copilărie, prea iubiţii mei părinţi îmi spuneau că palestinienii sînt urmaşii filistinilor biblici, că între ei şi evrei au fost lupte grele încă de pe vremea lui David şi Goliat şi că acele pămînturi, mai cu seamă Ierusalimul, sînt ale evreilor şi ale strămoşilor lor. Adolescent fiind, eram mîndru că România era singurul stat din lagărul socialist care, sfidînd interdicţia Moscovei, păstra relaţii demne cu Israelul. Pe urmă, am citit într-o tipăritură rară că Imnul Naţional al Israelului este o Horă românească din Moldova, culeasă pe la 1878 şi dusă acolo, pe meleagurile de făgăduinţă ale Canaanului, de către primii evrei care aliau în viitorul lor stat. Am compătimit, ani de zile, cu suferinţele teribile ale evreilor: student fiind, am scris o parabolă teatrală intitulată „Absalom” (după drama fiului iubit, dar răzvrătit, al Regelui David), piesă pe care intenţiona să o pună în scenă minunatul om care a fost regizorul Mihai Dimiu ; în acelaşi timp, scriam poezii îndoliate în memoria victimelor atîrnate în cîrlige, la abatoare, minunîndu-mă cum de a fost posibil ca oamenii să facă altor semeni ai lor astfel de orori. Între timp, contururile faptelor aveau să se mai schimbe întrucîtva. Aveam acces la documente şi tratate de istorie, l-am descoperit pe Eminescu-gazetarul, am aflat cam ce făcuseră unii evrei mai pretutindeni pe unde îi vînzolise blestemul biblic: „În anul 70 după Christos, poporul evreu a fost împrăştiat în întreaga lume din cauza neascultării şi a lepădării lui Christos. În împrăştierea prin lumea largă, evreii au experimentat cu exactitate pedepsele prezise de Moise” (Capitolul „Teme Biblice”, din Biblia tipărită în Germania, în 1989, în limba română). Şi astfel am aflat că evreii nu erau chiar aşa mieluşei, iar creştinii nu erau chiar aşa criminali, cum încercase şi mai încearcă să ne intoxice o propagandă aflată în proporţie de 80% în mîna sionismului mondial. Şi am mai aflat că savanţi englezi şi americani contestă însuşi Holocaustul, susţinînd cu dovezi, probe şi argumente logice că nemţii nu puteau să gazeze 6 milioane de evrei, întrucît aşa ceva era o imposibilitate fizică şi tehnică. Avînd în vedere şi umflarea artificială, peste noapte, a celor cca. 1.200 de victime evreieşti din România pînă la fabuloasa cifră de 400.000 (?!) cîte ni se impută azi - înclin să cred că ar fi putut fi vorba de o stratagemă sionistă, pentru a stoarce Germania cam de 100 de miliarde de mărci, în 40 de ani, şi pentru a ţine sub teroare pe oricine nu e de acord cu jugul evreiesc. De altfel, în Parlamentul israelian s-au ridicat, în 1992, voci care au cerut României uriaşe despăgubiri în dolari, iar săptămînile trecute, pe adresa Parlamentului României, s-a primit o scrisoare de o neruşinare fără seamăn, de la o organizaţie din Israel, prin care se cer iarăşi despăgubiri, dar şi înapoierea tuturor proprietăţilor, bunurilor şi pămînturilor pe care evreii le-au deţinut la noi în ţară (voi publica incredibilul document în următorul număr al revistei „Politica”). Şi ce am mai aflat? Că evreii atît de mult i-au urît pe nazişti, încît, după 1949, cei mai zeloşi instructori ai armatei lor, ai poliţiei şi ai Mossadului erau... foşti ofiţeri de SS şi de Gestapo! Atîta cinism nu se poate explica doar prin atracţia victimei faţă de călău. E ceva mai mult. E pofta paranoică de dominare, de subjugare, de şantajare, de ilustrare a primului slogan fascist din istoria umanităţii: „Evreii sînt poporul ales de Dumnezeu”. Pentru ce merite sau misiuni o fi fost ales? Pentru a-L fi pălmuit, şi scuipat, şi biciuit, şi răstignit pe Mîntuitor? Şi cînd oare or fi avut loc alegerile astea, pe care le-au cîştigat evreii şi le-am pierdut noi, „neamurile”, „goimii”, „viermii”, cum ne tot numesc habotnicii hassidici? Evident, NU vorbesc de poporul evreu în ansamblul lui, popor pe care îl preţuiesc şi îl respect pentru geniul şi nobleţea lui. Eu vorbesc de o mentalitate, în virtutea căreia chiar fiii lui Israel se împart, ei între ei, în buni şi răi, iar presa din Israel e plină de această dichotomie. În revistele mele, cel puţin, am reprimat, întotdeauna, cuvîntul infamant cu care sînt insultaţi unii evrei. Aşadar, îi preţuiesc pe evrei, dar nu-mi plac speculanţii, teroriştii, şantajiştii, aroganţii care se încăpăţînează să creadă că cine nu e de acord, orbeşte, cu ei înseamnă că e fascist şi că restul umanităţii n-are altă menire pe pămînt decît să reprezinte o turmă de dobitoace mînate la abator de ei, autorii Deicidului. Ei bine (de fapt, rău), un astfel de abator s-a inaugurat vinerea trecută la Mormîntul Patriarhilor din Ierusalimul de Est. Legenda spune că aici sînt îngropaţi înşişi Adam şi Eva, apoi Abraham, Isaac şi Iacob. O dată cu trecerea mileniilor, aici a fost nevoite de împrejurări să coexiste trei religii monoteiste importante, reprezentate de creştini, mozaici şi musulmani. Probabil că aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu, Cel Unic şi Atotputernic. A încerca acum să separi aceste religii, să-i favorizezi pe unii şi să-i prigoneşti pe alţii, ar fi un sacrilegiu şi o tentativă primejdioasă, fiindcă toate cele trei credinţe sînt adînc încrustate în carnea Istoriei vii, adevărate, care freamătă de zbuciumul a milioane şi milioane de destine. Cel mai înţelept mod de abordare a problemei este toleranţa, prin urmare coexistenţa paşnică a tuturor, fiindcă în faţa lui Dumnezeu trebuie să fim nu numai smeriţi, ci şi egali. Din nenorocire, militariştii israelieni n-au înţeles nimic din lecţia dură a Istoriei. În acea vinere neagră ca smoala Iadului, în 25 februarie 1994, un maior şi cinci soldaţi echipaţi cu un blindaj de astronauţi au pătruns în lăcaşul sfînt, unde mai multe sute de palestinieni se rugau în genunchi, şi au descărcat mitralierele în ei. Au murit 64 de oameni nevinovaţi, în majoritate copii şi bătrîni, şi au fost răniţi peste 100. La scurtă vreme, ocupanţii israelieni au mai ucis aşa, ca desert în deşert, cîteva zeci de palestinieni, fiindcă ei nu se supun nici unei legi şi O.N.U. tremură de frică - de altfel, soţia d-lui Boutros Ghalli e evreică, asta şi explică alegerea acestui egiptean ca secretar general... Căţelele turbate ale celor mai moderne unelte ale morţii au scuipat gloanţe la întîmplare, unde s-a nimerit: în ochi, în frunte, în dinţi, în inimă, în ceafă, în gît, în nări, în spinare, în aura sfîntă, de raze, pe care orice om, oricît de păcătos ar fi o are, la rugăciune, în jurul capului. Acolo, printre aromele rodiilor din Hebron, despre care scria Nichifor Crainic în poezia „Iisus prin grîu”, coasa morţii ieşise la secerişul de iarnă. Pînă acum, în statele totalitare, bisericile au fost transformate, uneori, în spitale, cazărmi, grajduri. Evreii au revoluţionat totul. Televiziunea română, dominată de evrei şi condusă de un activist modest, fără şira spinării, a difuzat imagini puţine şi sărăcăcioase. Bogdaproste, totuşi, că n-a fost convocat imediat Moses Rosen, ca să încerce a ne convinge că, de fapt, palestinienii au tras în evrei şi că, în orice caz, vinovaţi sînt cei care inaugurează statui de-ale Mareşalului Antonescu. În ceea ce mă priveşte, am văzut ceva mai mult decît ne-a servit cu linguriţa televiziunea antinaţională. Am privit pe canalul de satelit „Euro-News” şi, pe lîngă multe atrocităţi inimaginabile, care îmi încrîncenau inima, am reţinut ceva care m-a năucit: la cîteva ore de la masacru, o bătrînică în negru spăla pe jos în moschee, ştergea sîngele cu o cîrpă şi apoi o storcea în nişte găleţi! Ea era femeie de servici, amărîta de ea, asta ştia, asta făcea. Şi atunci mi-am dat seama că acolo nu mai era o biserică, ci un abator. Fiindcă numai la abator se spală sîngele cu furtunul şi găleţile, ca să se cureţe locul pentru sacrificarea altor vite. Care fusese vina acelor făpturi ale Domnului? Nici una. Sau, poate, era una: aceea de a îndrăzni să nu fie evrei. Aşa după cum îndrăzniseră şi cei 11.000 de ţărani români răsculaţi la 1907 din cauza jafului evreiesc şi vînaţi de slugile lui Carol de Hohenzollern. Ori, aşa după cum au „cutezat“ soldaţii români în 1940 şi 1941, cînd au fost ucişi, sau opăriţi, sau batjocoriţi de evreii din Basarabia şi Odessa. Sau, desigur, aşa cum, pentru aceeaşi vină de a fi români, iar nu evrei sau agenţi bolşevici, au fost arestaţi, schingiuiţi şi asasinaţi de torţionarii acestei rase atît de răzbunătoare, uneori, oameni de mare valoare ai Neamului Românesc, ca Ion Antonescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu ş.a. Şi ce odios apare, în apele mlăştinoase ale acestei oglinzi poleite cu cei 30 de arginţi ai Mossadului, serialul „Problema evreiască”, publicat 5 săptămîni la rînd de Zigu Ornea, în revista „Dilema”, pe banii Guvernului României, care girează astfel macularea valorilor Neamului nostru! Acum, faptele sînt consumate. Toate încercările guvernului israelian şi ale ocultei mondiale de a pune genocidul pe seama unui psihopat (de profesie medic!), care ba s-a sinucis, ba a fost linşat de populaţie, sînt tertipuri vechi şi mincinoase. Acel carnagiu nu putea fi „opera” unei singure bestii, ci, aşa după cum au declarat zeci de martori oculari, a fost săvîrşit de 6 măcelari ai Armatei de Stat, care din 1967, periodic, tot pocinoage de-astea a făcut! Şi e perfect plauzibil: de ani de zile, la pietrele cu care aruncă palestinienii în cadrul „Intifadei”, israelienii răspund cu mitraliere, obuze şi rachete. Inegală şi barbară luptă! Practic, e vorba de o operaţiune de exterminare a unui întreg neam. Normal că tratativele pentru pace, între Yasser Arafat şi Yitzak Rabin, au fost dinamitate. La vremea iniţierii lor, în urmă cu 3 luni, şi noi le-am salutat, în mod oficial, într-o Conferinţă de Presă a P.R.M., dar totul a eşuat, pentru că fanatismul nu recunoaşte calitatea de fiinţe umane a partenerilor de discuţie. Reacţia opiniei publice internaţionale a dat în clocot. În felul acesta, Israelul riscă să se excludă singur din comunitatea internaţională. Hitler şi Stalin au avut multe şi capitale păcate, pentru care i-a bătut Dumnezeu, dar n-au înroşit niciodată, pînă la incandescenţă, ţevile mitralierelor împotriva unor oameni îngenuncheaţi pentru rugăciune. Taina sfîntă a comuniunii cu Dumnezeu a fost ciuruită de gloanţe şi podidită de sînge. Mă-ntreb dacă ultimativul organism NATO se va uita iarăşi pe ceas şi se va pregăti să bombardeze Israelul, aşa cum a făcut-o recent în fosta Iugoslavie, împotriva sîrbilor, deşi vinovăţia acestora pentru masacrul din Piaţa Markala n-a fost dovedită. Din păcate, trebuie să repet ce-am mai scris: America e colonia Israelului, caz unic în lume. Păcat, mare păcat de glorioasa naţiune americană, alcătuită la origini din toţi răzvrătiţii şi cutezătorii, care au părăsit Irlanda, Anglia, Scoţia, Germania, Italia, Polonia, România, China, Rusia, Spania, Grecia, Armenia şi alte ţări, pentru a trăi liberi, dar uite că au intrat la stăpîn, care e Congresul Mondial Evreiesc. Lamentările preşedintelui Bill Clinton sînt omeneşti, desigur, dar tînărul om de stat e legat de mîini, fiindcă aproape toţi consilierii lui sînt evrei. Eşecul politicii americane în zonă este total. Toate apele mării nu vor spăla sîngele copiilor şi bătrînilor ucişi. Mai poate oare vreo „coadă de topor“ din România sau poate de peste hotare să ne acuze pe noi de antisemitism? Ce gură mai au să vorbească acum terorişti ai condeiului, ca Sorin Cunea, Iosif Petran, Nathan Rosenberg, Marius Godeanu, Nestor Rateş, Max Bănuş, Cornel Dumitrescu, Ana Halasz şi alţi agitatori sionişti? Evoluţia evenimentelor, atît în ţară cît şi în lume, arată limpede că noi avem dreptate şi că sionismul a intrat într-o fază periculoasă a vînătoarei de oameni, a răfuielilor sîngeroase, a neobrăzării scandaloase de a acapara totul, de la conştiinţe, mass-media şi Premiul Nobel, pînă la bănci, pămînturi, negoţ de arme, cinematografie etc. Dacă fanaticii evrei vor fi lăsaţi să calce în picioare omenirea, să nu ne mirăm că, în curînd, Planeta noastră nu se va mai numi Pămînt, ci Israel. Or asta va fi împotriva voinţei lui Dumnezeu. Ca să nu mai vorbim de imoralitatea înspăimîntătoare a politicienilor occidentali, care ne-au dovedit, încă o dată, dacă mai era nevoie, ce înseamnă „dublul standard” şi cine le răsuceşte cheiţa la spate, cine îi înalţă, cine îi doboară. Eu, unul, voi rămîne creştin. E prea tîrziu şi prea dureros să mă mai taie cineva împrejur; ar fi trebuit să o facă pe cînd aveam numai 8 zile de viaţă. Fără să vreau, mă gîndesc la diferenţa dintre Vechiul Testament şi Noul Testament. Prima carte a Bibliei gîlgîie de sînge, fiindcă arată faptele antice ale unui neam sangvinar. A doua carte e plină de lumină, de miracole, de dragoste, de văpăile asfinţitului în care predica Iisus pe Muntele Măslinilor - dar, deodată, ţîşneşte în final un izvor de sînge, datorat aceloraşi evrei, care L-au bătut în cuie, pe cruce, pe Fiul lui Dumnezeu! Ştiu că mi se va reproşa din nou că sînt antisemit. Eu, unul, nu mă simt deloc antisemit, din moment ce am buni prieteni evrei şi mi i-am aşezat la icoanele inimii pe unii creatori de geniu din neamul lui Israel: Spinoza. Heine, Mendelsohn-Bartholdy, Kafka, Trackl, Bernstein, Einstein, John Steinbeck, Isac Peltz... Totodată, m-am numărat printre puţinii intelectuali care au protestat faţă de tipărirea în România a cărţii „Mein Kampf”, de Hitler. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, să înceteze crimele! Cine scoate sabia, de sabie va pieri şi cine seamănă vînt, culege furtună. Închei, nu înainte de a semnala norocul pe care l-au avut compatrioţii noştri Niculae Spiroiu şi Adrian Severin, care au scăpat cu viaţă dintr-un teritoriu atît de frămîntat. Primul cumpărase recent 11.000 de obuze din Israel, deşi nu se potrivesc tancurilor româneşti (paguba adusă Statului Român e de 14 milioane de dolari, după cum scrie ziarul „Libertatea” de joia trecută), iar al doilea (însoţit de Victor Babiuc) se află chiar în aceste zile în vîjîială prin Israel, „într-o vizită de partid” (după cum ne anunţă ziarele), nu numai pe urmele strămoşilor, ci şi pentru a face agitaţie împotriva României şi a cere protecţia sionistă, ca să nu intre la zdup, pentru jefuirea ţării. Mai staţi pe-acasă, năzdrăvanilor, să nu vă nimerească vreun glonţ rătăcit. Ori poate că Israelul e casa voastră, aşa că rămîneţi acolo de tot, nu-i mai cinstit? N-aş putea trece cu vederea lista de vreo 60 de semnături, în frunte cu actriţa Maia Morgenstern, de sprijinire a lui Moses Rosen, care n-a greşit cu nimic, săracul, doar l-a făcut pe Eminescu legionar, fascist şi huligan, iar pe români - criminali, în rest e curat ca lacrima. Pun punct final, cu multă durere în suflet. Niciodată n-au răsărit florile păcii peste necropole. Viitorul nu prevesteşte nimic bun. Avem cea mai grăitoare dovadă că valurile de antisemitism din întreaga lume sînt provocate de intoleranţa brutală a unor evrei. Poetul de mare curăţenie şi isteţime ţărănească, Ion Gheorghe, zicea, în urmă cu vreo 15 ani, că evreii sînt adevăraţii antisemiţi, fiindcă îi prigonesc pe palestinieni, care sînt fraţii lor, de origine semită. Luminează-le, Doamne, mintea, şi călăuzeşte-le paşii la evrei, fiindcă toate atrocităţile astea ar putea avea un nedorit deznodămînt: pieirea lor ca stat şi ca neam! CORNELIU VADIM TUDOR 26 februarie 1994

ANTENA 3 LA TÂRGU JIU 23 IUNIE 2015, POZE...

CU SERGIU CIOIU DESPRE MUZICA UITATĂ...

În urmă cu un an scriam în Gândacul de Colorado, articolul “Muzica uitată”, în care făceam o “punte de artă” între sculpturile monumentale ale lui Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu şi cântecele cu acelaşi titlu ale compozitorului Alexandru Mandy, interpretate minunat de actorul-interpret Sergiu Cioiu. Domnul Cioiu este un distins artist român, de mare talent, care a ales in anii ’80 libertatea şi acum locuieşte în Canada. Cântecele lui Mandy au fost premiate la vremea lor la Festivalurile de la Mamaia, şi nu au fost detronate de alte compoziţii cu aceiaşi temă, ci mai curând... uitate. Articolul a stârnit senzaţie în oraşul de pe Jiu, mai ales că autorităţile nu prea erau în temă. Propunerile ca o stradă a oraşului să poarte denumirea “Compozitor Alexandru Mandy” şi interpretului Sergiu Cioiu să-i fie acordat titlul de “Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu Jiu, au fost aduse la cunoştiinţa domnului primar Dr. Ing. Florin Cârciumaru care le-a acceptat cu multă înţelegere. Cântecul “Poarta Sărutului” poate fi ascultat şi pe net www.poartasarutului.cabanova.ro În acest an maestrul interpret Sergiu Cioiu implineste 70 de ani şi îşi doreşte mult un turneu de concerte în ţara în care s-a născut. Să sperăm că dorinţa sa va fi una realizabilă. Să-i dăm cuvântul domnului Sergiu Cioiu. “România a fost şi este un teren al folclorului, iar românul rezonează la acest filon mioritic sau teluric care îl caracterizează, ce este original şi legat de aerul pe care-l respiră, de pământul pe care calcă şi joacă. Aproape toate cântecele de singurătate, doinele, baladele, chiuitura, cântecele de voie bună sau de petrecere, cele de jale, de dor, de ocnă, de cătănie, sunt ceea ce are mai pur şi mai aproape de suflet poporul nostru. În ceea ce priveşte muzica uşoară, muzica pop, jazul, cântecul dansant, sansonul sau cântecul poetic, e ştiut că anumite culturi au, nu numai nostalgie dar şi respect pentru ceea ce a marcat o anumită epocă în acest domeniu, atât de efemer, supus modelor şi, totodată, demodării. Nu este mai puţin adevărat că România nu a avut o industrie dezvoltată a discului şi că nici limba nu a permis o circulaţie mai largă a cântecelor din zona muzicii uşoare. Noi am importat, mai degrabă, mode şi şlagăre din circuitul mondial. Am fost influenţaţi de muzica americană, între cele două razboaie mondiale, de cea frantuzească, italienească, de tangourile în stil argentinian şi chiar de romanţa rusească. Acum avem influenţe turco-arabe şi importăm cu succes stilul "dance/disco", hip-hop, rap, şi tot ce se vehiculează, mai ales, pe continentul american. De altfel, majoritatea tinerilor au ales să cânte în engleză, tocmai, pentru că au impresia că astfel vor putea să se afirme şi pe plan internaţional. Fenomenul este răspândit în mai toate ţările a căror limbă nu este internaţională. Toate acestea nu scuză, însă, lipsa de atenţie pentru ceea ce rămâne original şi nedemodabil în acest domeniu, mai puţin privilegiat, tocmai din lipsa unei industrii şi a unor profesionişti în materie de, ceea ce, acum numim, showbusiness. Într-adevăr această ocupaţie a început să capete importanţă şi la noi, dar ea se referă la tot ce pare a fi pe gustul unui public minor, superficializat şi format de cei care difuzează cu prioritate, aproape în permanenţă, unul şi acelaşi sunet, mai bine zis, un sound, ca să priceapă toata lumea... acesta este motivul pentru care este greu de readus în prezent cântece cărora le-aţi spus atât de frumos, muzica uitată. Muzică uitată sunt şi romanţele cântate cu atâta har de Ioana Radu, Mia Braia şi Dorel Livianu. Uitate au fost o vreme şi tangourile interbelice cântate de un Zavaidoc, Cristian Vasile, Petre Alexandru, Titi Botez, Jean Moscopol. Uitate sunt şi cântecele, interpretate altădată cu mare succes, de Dorina Draghici şi Nicu Stoenescu. Şi uitate vor fi toate cântecele care nu se difuzează din cauza unor manipulatori de gust şi de opinie, care joacă azi rolul de difuzori ai unor posturi private de radio şi televiziune şi, care nu includ în grila lor decât ce consideră ei că este pe gustul publicului. E o mare greşeală, întrucât gustul publicului poate fi mai variat şi mai elastic, dar dacă îl îndopi pe ascultător numai cu ce ţi se pare ţie, difuzor, că este la modă, nu faci decât să otrăveşti urechile şi sufletul ascultătorilor care, în mod reflex, ascultă ceea ce li se oferă, nu ceea ce vor. Desigur, Electrecord, mai scoate în ediţii mici, dar salutare, cântece de pahar cu Gică Petrescu, Ion Luican, romanţe şi tangouri cu Constantin Florescu, piese tra­diţionale cu Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, sau parfum de romanţă cu Alexandru Arşinel, etc., etc. Important este însă ce se ascultă, ce se difuzeză şi ce rămâne din toate aceste încercări... Este foarte important şi adesea e răsplătită acţiunea de menţinere în atenţia publicului a unui cântăreţ sau a unui fenomen artistic de tipul legendelor, cum e cazul unui Elvis Presley. În ceea ce mă priveste, am fost cucerit de cântecul poetic, de ideea ce poate fi desprinsă dintr-un text, de aşa zisul cântec poetic. Am avut şi am consideraţie pentru poezie. Am muzicalizat poeme de Romulus Vulpescu, Marin Sores­cu, Miron Radu Paras­chivescu, Ioana Diaconescu, Adrian Pău­nescu. Spun versuri din poezia românească şi universală şi am în proiect un album intitulat “Arca Necuvintelor” pe versurile lui Nichita Stănescu şi unul cu “Cânticele ţigăneşti” de MRP. Din păcate, absenţa mea de pe firmamentul românesc nu mi-a dat posibilitatea să scot discuri noi sau să stau în atenţia publicului printr-o prezenţă a turneelor cu recitaluri sau cu spectacole. Artistul trebuie să aibe grijă să fie mereu în actua­litate, iar ceea ce face Gândacul de Colorado pentru artă şi artişti în general este demn de toată lauda. Felicitări pentru numărul jubi­liar 100! La mai multe ...mii! Sergiu Cioiu

LUMINA DRUMULUI ÎN VIAŢĂ Au trecut 46 de ani de când cu emoţie nedefinită eram toţi absolvenţi de liceu şi ne pregăteam pentru marea confruntare cu viaţa, confruntare ce ne scotea în cale cele mai teribile obstacole. Sărăcia a fost unul dintre acestea, urmat de dorinţele şi aspiraţiile noastre, care de multe ori nu erau aceleaşi cu ale părinţilor noştri. Eram tineri, frumoşi, plini de energie, dar vremurile erau greu de înfruntat, căci majoritatea dintre noi, eram fii de muncitori şi de tărani, aşa cum se spunea pe atunci şi aşa cum cu mândrie o spunem şi azi. Rostul absolvirii liceului, atunci ca şi acum, era acela de a răzbate în viaţă, urmând lumina aprinsă cu flacăra educaţiei de părinţii şi dascălii nostri, pentru a vedea noi mai bine urcuşurile şi greutăţile vieţii, pentru a răzbi acolo unde ei nici nu visaseră Erau vremuri grele, dar frumoase, pentru că eram tineri şi grijile vieţii nu ne împovărau, grjile noastre primordiale fiind trecere examenului de bacalaureat şi asaltul citadelei universitare sau a scolilor postliceale, visători la frumoasa viaţă studenţească ce avea să vină. Mă simt încovoiat privind în urmă un tablou, care acum mi se pare fascinant. Timpul parcă s-a curbat de invazia amintirilor, de galopul evenimentelor, şi vesele şi triste, de uitare şi nepăsare de multe ori, întrebându-mă fără încetare, ca într-un cântec al tinereţii, Doamne! Când au trecut atâţea ani, Atâţea ani nenumăraţi? În colbul vremurilor duşi Şi-n părul nostru adunaţi? Unde sunt vremurile când cu noaptea-n cap, stăteam la cozi teribile la cinematograf, să vedem filme de neuitat, adevăratele capodopere ale cinematografiei? Unde sunt vremurile când tineri şi îndragostiţi, umpleam Grădina Publică, dar nu ne sărutam în văzul tuturor, cum o fac tinerii de azi? Unde sunt vremurile când ca liceeni ne scoteam şapca atunci când salutam pe doamnele şi pe domnii profesori? Când eram chiar mândri să oferim locul în autobuz sau tren unor oameni cu părul alb sau când ascultam emisiunea radio Melodia preferată şi numele unora dintre noi erau citite la radio? Ce frumos era când în parc răsunau în megafoane cântecele populare sau de muzică uşoară românească, iar în chioşcul famafarei, famfara chiar cânta: trecea famfara militară, în frunte cu-n tambur major... „Tempi passati”, cum ar spune italianul. Anul 67, anul absolvirii, a fost unul care ne-a umplut sufletele cu satisfacţia reuşitei. Mulţi dintre absolvenţi au intrat din prima, cum se zice, la facultăţi prestigioase, alţii sugrumaţi de sărăcie sau alte lipsuri şi-au încercat şansele în anii următori, iar unii s-au încadrat în muncă pentru că aşa şi-au dorit, ori au abandonat ideea continuării studiilor. Băieţii au plecat în serviciul militar, iar unele fete s-au căsătorit şi-au întemeiat familii. Aşa a fost luminat drumul lor în viaţă. Am fost o generaţie încercată, destinată să pună umărul şi să clădească. Am avut norocul ca dascăli eminenţi să se ocupe de educaţia noastră, fără internet şi aparatură digitală. Noi am deprins învăţătura din ce ne-au dat ei, fapt pentru care trebuie să le păstrăm o recunoştiinţă fără egal... Noi a trebuit să făurim pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Sacrificiile au fost mari şi nu ştiu pe nimeni care să se fi trezit peste noapte, realizat. Am ştiut să învingem suferinţa, să strângem din dinţi şi să muncim uneori până la epuizare, pentru că aşa ne-au luminat drumul, cei care s-au ocupat de educaţia noastră.Sunt mândru de realizările generaţiei mele şi aduc un pios omagiu dascălilor noştri, cei care au aprins lumina învăţăturii pentru noi, generaţia 67, ultima promoţie de liceu cu 11 ani. Răscrucea drumurilor vieţii ne-a risipit în toată ţara, iar pe unii colegi, din diverse motive şi pe alte meridiane. Este regretabil că am uitat unii de alţii, că nu mai tinem legătura, că nu mai ştim nimic de mulţi colegi şi din păcate, ne-au rămas doar vagi amitiri, gata şi acestea să fie date uitării. Copleşit de amintiri şi de indatorare m-am întrebat mereu ce pot face şi eu pentru colegii mei de promoţie şi am hotărât să construiesc două site-uri pentru cele două licee din oraş. Astfel cei care au absolvit la Liceul nr.2 (aşa se chema atunci) se regăsesc pe site-ul www.promotia67.cabanova.ro , iar absolvenţii de la Liceul nr.1 (Tudor Vladimirescu), pe site-ul www.promotia67.cabanova.com . Sunt site-uri modeste, dar care reprezintă un reper pentru întâlnirile noastre viitoare, deoarece acolo gasim date şi informaţii despre profesorii nostri, despre colegii noştri, despre evenimente, despre noi, pe care ne străduim să le ţinem actuale. Găsim de asemenea cataloagele promoţiei, dar şi pe neuitaţii noştri profesori. Muzica de însoţire este una care ne bucură şi ne trezeşte amintiri. Dragi colegi! Accesaţi aceste site-uri şi bucuraţi-vă de amintirile tinereţii noastre! Când organizăm revederi, marea majoritate a promoţiei lipseşte. Sunt colegi care cu adevărat sunt prinşi în ocupaţii cu totul speciale, ori nu ştiu, dar nu putem să nu ne mirăm că cei mai mulţi lipsesc... nemotivat. Un total dezinteres pentru cei pe care odată i-ai iubit, colegii care-ţi suflau la fizică sau de la care copiai la extemporal, cu care împărteai pachetul, nu mai prezintă interes, dacă ei se duc la revederea de 46

de ani. Prea puţini se mai deranjază într-o însorită zi de vara să piardă câteva ore şi să asculte catalogul. Unii au renunţat să mai participe deranjaţi de aroganţa şi ifoselor altora, care uită că revederea este un moment al absolvirii, moment în care toţi suntem colegi şi ne vorbim ca atunci, în iunie 1967. Alţii poate se ruşinează că nu au făcut mai mult, că nu au câştigat titluri şi onoruri, dar ăsta a fost drumul lor în viaţă, drum în care au contat de multe ori şansa şi norocul şi de care trebuie să se bucure căci noi, tinerii din 67, în majoritate suntem azi pensionari şi în cursa vieţii acum ne îndreptăm spre finiş. Acum este parcă prea târziu pentru a face mai multe. Cei care ne-au luminat drumul în viaţă au plecat. Au plecat pe marele drum al eternităţii. Mai toţi părinţii şi profesorii noştri, cei care au ţinut aprinsă făclia educaţiei noastre nu mai sunt. Noi la rândul nostru am preluat lumina să o dăm mai departe fiilor şi nepoţilor noştri, care la rândul lor o vor transmite mai departe urmaşilor, care or să poarte cu mândrie lumina drumului în viaţă... LA BUNĂ ŞI FRUMOASĂ REVEDERE !

ROMÂNIA, STAT DE DREPT? De Ion ALECSOIU Zilnic “politichia” românească este împănată cu expresii de genul; să apărăm valorile statului de drept, să construim sau să reconstruim instituţiile statului de drept, să modernizăm, să apărăm statul de drept etc., iar oamenii de rând se întrebă: care stat de drept? Cel care taie pensii şi salarii? Cel care îţi majorează prin TVA preţul oricărui produs necesar vieţii şi nu numai, cu 24%? Cel care a desfiinţat peste 70 de spitale şi a alungat personalul medical spre alte state? Cel care a distrus educaţia, cercetarea, cultura? Cel în care serviciile secrete practică o deşănţată urmărire a telefoanelor cetăţenilor? Cel în care sărăcia a ajuns la 40%? Cel care este gata să vândă pe nimic mafiei transnaţionale resursele minerale, otrăvind mediul înconjurtor cu cianuri? Cel în care un banal proces în justiţie durează uneori şi ani de zile?.Cel în care se fură digurile şi parazăpezile, fără discernământul analizei unor viitoare catastrofe? Cel în care anual “dispar” procente importante din PIB.? Cel care distribuie cele mai mari fonduri pentru transporturi şi infrastructura de transport, dar nu avem nici una nici alta? Cel cu cea mai mare rată a evaziunii fiscale din Europa? Cel în care votul popular şi suveranitatea sunt jucate în picioare de 6 oameni care se numesc judecători la Curtea Constituţională? Sunt întrebări la care românul de rând nu-şi poate da un răspuns lămuritor. Statul de drept este de fapt acela care este capabil în primul rând să asigure “un nivel de trai decent” cetăţenilor săi, cel în care dispar discriminările, nepotismul, şarlatania politică, jaful naţional. Cel în care oamenii se îmbogăţesc prin muncă cinstită, cel care-şi premiază valorile şi le aşează pe locuri meritate, cel care promovează legi drepte, cel capabil să se apere prin buna organizare, încadrare şi desfăşurare a instituţiilor sale. Ori peste tot în aceste principii şi-au făcut loc cavernele hoţiei, a îmbogăţirii rapide din banul public şi a lăcomiei, caverne care s-au umplut cu tumoarea corupţiei, care creşte periculos, continuu şi necontrolat. Ultimele alegeri au fost zdrobitor câştigate de o alianţă constituită tocmai pentru a tempera subordonarea instituţiilor statului în mâna unei singure persoane, persoană care deşi demisă la un referendum naţional, s-a întors la putere, la masa verde, adică exact aşa cum spunea că “nu” va face. A avut însă şi sprijinul “politic” ale uneia din instituţiile statului, care depăşindu-şi preogativele constituţionale, a hotărât, prin abuz în numele unui parlament submediocru calitativ. Ura populară împotriva “demisului” a adus la putere alianţa USL, tocmai pe promisiunea făcută electoratului nemulţumit, că va scăpa ţara de “guvernarea portocalie şi de preşedintele jucător”, simboluri nefericite al decăderii statului de drept. Tot mai mulţi oameni se întreabă dacă nu cumva o haită de lupi sătulă şi lacomă, a fost înlocuită de alta mult mai numeroasă şi mai... flămândă, sau dacă votul lor va aduce tuturor cetăţenilor României acel trai decent, înscris în Constituţie... Încercarea de aducere la guvernare a UDMR, numirea naşului copiilor premierului ca vicepremier şi un acord făcut în secret între “demisul naţional” şi premierul României, ne întăresc nouă celor mulţi convingerea că proverbul românesc “corb la corb nu-şi scoate ochii” este mai valabil ca oricând, că românii au mai fost păcăliţi odată, că atât unii cât şi ceilalţi sunt nişte marionete în mâna “marilor licurici”, că suveranitatea poporului deşi înscrisă Constituţie este cedată acestora, că sclavul trebuie să rămână sclav şi stapânul, stăpân, chiar dacă Victor Ponta a anuţat “sfârşitul lumii lui Băsescu, începând cu 21 decembrie". Rămâne să vedem în ce constau reformele statului de drept promis de Victor Ponta şi să ne mulţumim cu gândul că... totuşi trăim. Cum? Mai contează? Să sperăm că sărbătorile de iarnă ne vor face să înţelegem mai bine statul de drept, că noi în noul an vom fi mai buni şi mai împliniţi. LA MULŢI ANI!

Duminică 7 octombrie a fost o minunată zi de toamnă. Vremea însorită, deosebit de caldă a scos din case sute de localnici care şi-au găsit în Parcul Central al oraşului Târgu Jiu, un binemeritat loc de recreere şi de odihnă. Programul de evenimente culturale gorjene al Şcolii Populare de Arte din Târgu Jiu susţinut de ziarul românilor de pretutindeni, Gândacul de Colorado, a cuprins şi relansarea cântecului “Poarta Sărutului”, muzica şi versuri Alexandru Mandy, interpretare Sergiu Cioiu, cântec ce a răsunat în Parcul Brâncuşi, împreună şi cu alte melodii ale aceluiaşi compozitor, spre deliciul asistenţei, ieşite la promenadă. Evenimentul a avut loc chiar la Poarta Sărutului prin grija deosebită a domnului profesor Viorel Gârbaciu, directorul Scolii populare de Arte. Scris în 1970, cântecul a fost un succes al timpului, alături de celelalte compoziţii ale aceluişi tandem, compozitor-interpret Mandy-Cioiu, Masa Tăcerii şi Coloana Înfinitului, dar care şi ele din păcate, au luat calea uitării. Domnul Viorel Gârbaciu (foto) a menţionat ca aceste melodii au valoare patrimonială şi este de neconceput ca ele să se piardă în negura uitării, aşa cum s-a întâmplat cu alte mii de cântece din muzica uşoară a românilor. Pentru că sunt dedicate monumentelor de la Târgu Jiu, cu atât mai mult trebuie păstrate mereu, aproape de sufletul gorjenilor. Trebuie ţinute în atenţia publicului gorjean, pentru că generaţiile tinere nu le cunosc. Muzica lor este înăţătoare, iar versurile minunate evocă legende de dragoste şi multă melancolie, ce vin şi susţin măreţia operelor brâncuşiene. Vorbitorul a mai spus că oraşul are nevoie de creaţiile lui Mandy şi a urat un sincer la mulţi ani îndrăgitului interpret Sergiu Cioiu, cu prilejul zilei de 7 octombrie ziua sa de naştere, pe care a propus-o ca “Zi a Porţii Sărutului”. Prin melodiile sale, dedicate monumentelor din Târgu Jiu, Mandy a făcut “o punte” între două arte, sculptura şi muzica, arte care nicăieri în lume nu se mai întâlnesc. Din păcate aproape de loc exploatată legătura dintre cântec şi monument se pierde încet-încet. S-a mai spus că de 3 ani există la Primăria din Târgu Jiu, propunerea ca o stradă a oraşului să poarte denumirea “Compozitor Alexandru Mandy”, iar interpretului acestor melodii, domnul Sergiu Cioiu să-i fie decernat de catre Consiliul Municipal Târgu Jiu, titlul de “cetăţean de onoare”, propunere care nu a fost incă supusă dezbaterii, recunoştiinţa autorităţilor locale faţă de marii artişti, fiind amânată. Cetăţenii oraşului ştiu că un mare oraş italian, Verona, datorită tragediei shakesperiene “Romeo şi Julieta”, aduce municipalităţii un miliard de euro anual, de la turiştii veniţi să viziteze un balcon medieval şi un mormânt... “presupuse” ale Julietei. Municipiul Târgu Jiu are mai mult, dar situaţia turismului nu este una bună. S-a mai menţionat şi faptul că acest eveniment este şi un omagiu adus compăzitorului Alexandru Mandy, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 7 ani. Doamna Adina Andriţoiu, director al Centrului Cultural Brâncuşi a evocat personalitatea marelui Brâncuşi, a apreciat melodiile şi a promis o implicare totală în viaţa culturală gorjeană, pentru binele tinerei generaţii apreciind iniţiativa Şcolii Populare de Arte şi a ziarului Găndacul de Colorado. A fost o duminică încărcată de muzica şi poezia neuitatului Mandy, a fost o plăcere să fiu în parc la acest eveniment cultural minunat a spus doamna Elisabeta Gâlcescu, o talentată poetă gorjeană. În final toată lumea a fost de acord să adreseze urări de fericire şi sănătate îndrăgitului interpret Sergiu Cioiu şi un călduros: La mulţi ani!